Principiul subsidiarității în legislația Uniunii Europene

INTRODUCERE

Principiile fundamentale acționează în diferite ramuri ale dreptului prin principiile (principii de ramură) specifice ale acestora. Între principiile fundamentale, generale ale dreptului și principiile specifice fiecărei ramuri există o legătură foarte strânsă, explicată prin faptul că principiile generale nu au o existență abstractă, ruptă de realitatea juridică, ci rezultă din această realitate, sintetizând și generalizând experiența, pentru a contribui, apoi, la orientarea fenomenelor juridice potrivit unor asemenea valori esențiale, cum sunt libertatea, justiția, echitatea.

Spre exemplu, principiile generale ale legalității, echitații și justiției, sunt transpuse în Dreptul penal prin principii spe cifice, cum sunt nullum crimen sine lege (principiul legalității incriminării) și nulla poena sine lege (principiul legalității pedepsei) sau în Dreptul civil privind principiul obligativității reparării prejudiciului cauzat, principiul proprietății.

Astfel, principiile specifice ale dreptului pot fi definite ca fiind acele idei călăuzitoare ale conținutului normelor juridice ale unei anumite ramuri de drept, care cuprind cerințele obiective ale creării și realizării normelor juridice din acea ramură a sistemului dreptului.

Aceste principii au un rol important în asigurarea coerenței normelor ramurii respective și în garantarea aplicării lor, atât în litera cât și în spiritul lor.

Principiile specifice călăuzesc instituțiile din ramura respectivă, având o importanță recunoscută și subliniată în doctrină , mai ales în procesul aplicării legii penale, legii civile, dar cu o vocație mult mai redusă decât aceea pe care o au, în mod necesar principiile generale ale dreptului.

Ca și linii directoare ale unui sistem de drept principiile au un pregnant caracter normativ (formal). De regulă, principiile dreptului sunt formulate în textele actelor normative, având forța și semnificația unor norme superioare, ele sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se țină seama atât în elaborarea dreptului cât și în aplicarea sa.

În domeniul dreptului administrativ european, datorită complexității relațiilor între Uniunea Europeană pe de o parte și statele membre pe de altă parte, principiile care guvernează această ramură a dreptului comunitar un cuprins diferit față de principiile dreptului administrativ național.

La nivel european trebuie semnalat faptul că majoritatea principiilor generale ale dreptului administrativ au fost elaborate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Între principiile generale de drept comunitar pe care le putem considera ca fiind principii de bază se regăsesc și cele de aplicare directă a anumitor reguli de drept european și principiul priorității acestor reguli asupra dispozițiilor dreptului intern ale unui stat membru, așa cum este și principiul de securitate juridică.

În ceea ce privește domeniile în care reglementarea depinde, parțial sau în totalitate, de dreptul comunitar, judecătorul național este obligat să aplice principiile generale ale acestui drept, chiar dacă ele nu sunt incluse în dreptul său național.

Rolul consacrării principiilor juridice generale precum principiul legalității actelor administrative, principiul tratamentului egal, principiul proporționalității, securității juridice, încrederii legitime și al responsabilității, dreptul la un proces echitabil în fața unei jurisdicții competente și dreptul la apărare, a aparținut Curții de Justiție a Uniunii Europene .

PREZENTARE

În dreptul comunitar, principiul subsidiarității a fost recunoscut în mod oficial prin Tratatul de Maastricht. Totuși, elemente ale acestui principiu se pot distinge în art. 5 CECO (1951), în sensul căruia, Comunitatea „întreprinde o acțiune directă în ceea ce privește producția și funcționarea pieței doar atunci când circumstanțele o impun”. Deasemenea Actul Unic European din 1987 a introdus regula subsidiarității în domeniul mediului (art. 130 R CEE), fără, însă, a o menționa ca atare.

În dreptul comunitar, principiul a fost utilizat, pentru prima oară, în anii ’80, în perspectiva extinderii competențelor Comunității prin Actul Unic European. Principiul subsidiarității vizează domeniile de competență concurentă a statelor membre și a Comunităților, urmărind o demarcare a acestor competențe, în scopul unei mai bune îndepliniri a acestora.

Principiul subsidiarității este fundamental pentru funcționarea Uniunii Europene, mai precis pentru luarea deciziilor la nivel european. Acesta permite în special să se stabilească în ce situații Uniunea Europeană are competența de a legifera și de a contribui la luarea deciziilor cât mai aproape posibil de cetățeni.

Principiul subsidiarității poate fi privit ca având atât o conotație pozitivă cât și o conotație negativă.

Conotația pozitivă a subsidiarității - În doctrină s-a afirmat că subsidiaritatea a marcat întreaga construcție comunitară. Inițial, ea avea o conotație extrem de pozitivă: structura comunitară însăși s-ar fi născut tocmai ca o consecință a punerii în practică a subsidiarității, în măsura în care atribuirea de competențe operată în favoarea Comunităților a fost generată de necesitatea resimțită de statele membre de a se regrupa pentru a face față împreună unor probleme pe care nu mai puteau să le trateze individual sau nu puteau să le trateze în mod satisfăcător.