Principiul Supremației Dreptului Comunitar

1. Bazele principiului supremaţiei dreptului comunitar

Raportul dintre dreptul statal şi dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o temă centrală a specialistului în drept constituţional şi internaţional. Disputa dintre şcoli, şi anume dintre monismul orientat către filosofia lui Kant şi dualismul hegelian, străbate istoria mai nouă a raportului între „ dreptul internaţional şi dreptul naţional”. În timp ce pentru monişti dreptul internaţional are întâietate faţă de cel naţional, astfel că, în caz de conflict, dreptul naţional trebuie să râmână neaplicat, pentru dualişti ambele sisteme stau alături unul de celălalt, egal îndreptăţite, şi fiecare se bucură de prioritate, în interiorul propriei sfere de dezvoltare, înaintea celuilalt.

În măsura în care suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata că ordinea de drept comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internaţional, în dreptul comunitar principiul priorităţii nu include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce dreptul lor naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca, în legătură cu principiul efectului direct, toate autorităţile şi instanţele statale să lase neaplicat dreptul naţional contrar, în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele.

Pentru asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului comunitar pe întreg teritoriul CE este de importanţă vitală aplicarea dreptului comunitar cu prioritate faţă de dreptul naţional.

Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor internaţionale, dreptul comunitar nu se limitează doar la reglementarea raporturilor dintre statele membre, ci conferă particularilor drepturi care pot, în anumite condiţii, să fie invocate în faţa instanţelor naţionale împotriva organismelor publice sau a altor particulari. În aceste condiţii este absolut necesar sublinierea faptului că principiile ce stau la baza aplicării dreptului comunitar în statele membre (principiul efectului direct si cel al supremaţiei) nu sunt strict conturate în Tratatele de bază ale CE, ci au avut ca izvor jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, alături de legislaţia primară şi secundară.

„Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică două aspecte:

a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;

b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora.

Cu alte cuvinte, principiul supremaţiei dreptului comunitar presupune că orice normă comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale, chiar şi atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare. Regula enunţată se aplică indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic naţional (Constituţie, lege, ordonanţă, ordin, etc.) şi de acela al normei comunitare (tratat, principiu al dreptului comunitar, regulament, directivă, decizie).

În ceea ce priveşte principiul supremaţiei dreptului comunitar, Tratatele comunitare nu conţin nici o dispoziţie conform căreia ele ar trebui să prevaleze asupra dreptului intern al statelor membre. Din acest motiv s-ar putea susţine că revine fiecărui stat membru să fixeze el însuşi nivelul la care dreptul comunitar ar trebui să fie inserat în ordinea sa juridică. În acest sens, unele jurisdicţii naţionale au început prin a decide că în caz de conflict între o normă comunitară şi o normă internă, cea mai recentă ar trebui să prevaleze. O asemenea abordare însă, dădea statelor membre posibilitatea de a anihila efectele dreptului comunitar edictând reguli interne cu valoare juridică superioară sau chiar egală cu a normelor comunitare.

Ţinând cont de importanţa uniformizării legislaţiei mai ales la nivel economic în cadrul unei comunităţi formate tocmai în scopul susţinerii unificării comerciale, eliminării tarifelor vamale etc., Curtea de Justiţie Europeană s-a aflat, la mijlocul anilor 60, în ipostaza de a consacra inatacabil principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Curtea de Justiţie Europeană a pus bazele acestui principiu în hotărârea COSTA/ENEL din 1964, în condiţiile în care se manifesta un conflict între legea din 6 septembrie 1962 a naţionalizării sistemului de electricitate şi dispoziţiile tratatului C.E.E., iar Curtea Constituţională italiană s-a pronunţat, în hotărârile din 24 februarie şi 7 martie 1964, îmbrăţişând concepţia dualistă, în favoarea normei celei mai recente, statuând că „un tratat nu are decât efectul care rezultă din legea de ratificare”. Pentru a formula principiul primordialităţii dreptului comunitar, Curtea de Justiţie s-a bazat pe patru argumente:

1. aplicabilitatea directă a normelor comunitare bazate pe principiul integrării acestora în dreptul intern, susţinând că “această integrare în dreptul fiecărei ţări membre a dispoziţiilor care provin din izvor comunitar, şi în mod mai general din termenii şi spiritul tratatului, au ca şi corolar imposibilitatea pentru statele membre de a face să prevaleze, împotriva unei ordini juridice acceptate de acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară”;

2. caracterul unitar al ordinii juridice comunitare, ceea ce presupune aplicarea ei uniformă, astfel că „forţa executorie a dreptului comunitar nu ar trebui să difere de la un stat la altul în favoarea legislaţiei interne ulterioare, fără să pună în pericol realizarea scopurilor tratatului vizate în art. 5, paragraful 2 şi fără să provoace o discriminare interzisă prin art. 7; obligaţiile contractate în tratatul de instituire a Comunităţii nu ar fi necondiţionate, ci doar eventuale dacă ele ar putea fi puse în cauză prin acte legislative viitoare ale semnatarilor”;

3. natura specifică originală a normelor de drept rezultate din tratat şi „transferul operat de state din ordinea lor juridică internă, în folosul ordinei juridice comunitare, de drepturi şi obligaţii corespunzând dispoziţiilor din tratat”, care se bazează pe „limitarea definitivă a drepturilor lor suverane, împotriva căreia nu ar trebui să prevaleze un act unilateral incompatibil cu noţiunea de Comunitate”.