Principiul Supremației Dreptului Comunitar

În Amsterdam Bulb55 Curtea a specificat ca va constitui o încalcare a dreptului comunitar numai

o masura nationala care obstructioneaza sau duce la obscuritate natura regulamentului. Într-un atare caz

masura respectiva ar avea un efect advers pentru Comunitate, deoarece caracteristicile dreptului

comunitar (suprematia dreptului comunitar, remedii adecvate pentru încalcarea dreptului comunitar

etc.) pot fi ignorate. Tinând cont de faptul ca Statele Membre pot afecta continutul actului comunitar prin adoptarea masurilor de transpunere a regulamentelor în dreptul national într-o forma putin diferita, a acceptat,

totusi, ca Statele Membre pot stipula, cu scopul punerii în aplicare a regulamentului, anumite sanctiuni

ce nu au fost prevazute în el.

În pofida faptului ca art. 249 CE (fostul art. 189) nu face referinta la aplicabilitatea directa a

deciziilor, Curtea a avut putin de ezitat pentru a decide ca si acest act comunitar poate avea efect direct

pentru cei carora le este adresat. Decizia respectiva a fost luata în Franz Grad,56 conform careia s-a

stabilit ca aceasta va avea efect direct în caz daca obligatia impusa de ea este neconditionata, clara si

precisa.

Doctrina primatului dreptului Uniunii Europene

Referindu-ne, la nivel general, la institutia raportului dintre dreptul international public si dreptul intern al unui stat, desigur ca abordam teoria dualista si teoria monista. Anume acest început trebuie sa stea la baza analizei principiului suprematiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului intern al Statelor Membre. Or, dupa cum s-a facut evident, Comunitatea a derivat esential de la cadrul dreptului international, argumentând prin implicarea popoarelor si indivizilor, dar si a institutiilor comunitare. Dezvoltarea dreptului international public se afla într-un proces continuu, la fel ca si largirea notiunii sale. Daca privim în istorie, vedem o definitie restrânsa a dreptului international public. Astfel savantul român George Plastara în calitate de prima notiune la originea dreptului international, concepe ideea de sociabilitate a statelor sau de comunitate internationala ce trebuie sa domine existenta statelor. O data cu dezvoltarea si aprofundarea relatiilor din cadrul societatii internationale, doctrina vine

cu noi teorii, pe lânga cele ale monismului si dualismului, în special cea a coordonarii dintre dreptul international si dreptul intern al statelor [48, p.33] si fuziunii constiente a potentialului celor doua sisteme în scopul protectiei valentelor civilizatiei [90, p.79]. O concluzie care se cristalizeaza în urma dezvoltarii practicii internationale si utilizarii noilor pârghii în relatiile dintre state, a aparitiei noilor valente ce tin de dreptul popoarelor, precum si cele ale fiintei umane, este cea a imposibilitatii stabilirii primatului sistemului de drept international fata de cel intern ori viceversa, cert fiind ca dreptul international are o actiune tot mai puternica [62, p.73]. Acest fapt se explica, inter alia, prin influenta politicii externe a statelor asupra codificarii dreptului international, dar si cu certitudine si la obligatiile asumate de catre state în onorarea bona fide a normelor internationale.

Astfel, esenta suprematiei dreptului Uniunii Europene se bazeaza, pe lânga premisele analizate în prezenta lucrare, si pe unele premise de ordin intern, care reflecta ordinea constitutionala a Statelor Membre. Astfel, conform legilor fundamentale ale Statelor Membre, se recunoaste, în mare parte expres, primatul dreptului international. Exemple pot servi Constitutia Lituaniei, care stipuleaza ca statul este obligat sa urmeze principiile universale recunoscute, precum si normele dreptului international (art. 135) [22]. Aceeasi idee este regasita în Constitutia Italiei (art. 10), conform careia sistemul legal al Italiei se conforma principiilor general recunoscute ale dreptului international [20], în Constitutia Estoniei (art. 3, 120) [16] etc. O serie de alte state stabilesc expres, pe lânga cele mentionate, posibilitatea transferarii atributiilor sale suverane unor organizatii internationale. Astfel de clauze sunt stabilite, de exemplu, conform Constitutiei Austriei (art. 9) [14], Constitutiei Regatului Tarilor de Jos (art. 92) [24], Constitutiei Luxemburgului (art. 49bis) [23], Constitutiei Regatului Belgiei (art. 34) [15], etc.

Unele legi fundamentale ale Statelor Membre sunt si mai explicite vizavi de relatia cu Uniunea Europeana, reducerea functiilor suverane în folosul Comunitatii, precum si recunoasterea suprematiei dreptului Uniunii Europene. În acest context pot fi mentionate Constitutia Frantei (art. 88-1 – 88-4) [18], Constitutia Finlandei (art. 93-97) [17], Constitutia Ungariei (art. 2A) [25], Constitutia Letoniei (art. 68) [21], Constitutia Irlandei (art. 29) [19] etc. Din cauza unui sir de puteri concurente dintre Comunitate si Statele Membre este important de a

stabili care drept va avea suprematie în cazul unui conflict, mai ales ca aplicarea extinsa de catre Curte

a principiului efectului direct si a scopului Tratatului CE, cuprinzând domenii de competenta nationala,

au ghidat spre o situatie inevitabila de conflict dintre dreptul Uniunii Europene si cel national al Statelor Membre. Aceasta cerinta este valabila pentru orice federatie – în caz daca legile în vigoare ale autoritatilor centrale si ale celor regionale sunt în contradictie, una dintre ele trebuie sa fie superioara.În cazurile în care Tratatul nu contine o norma imperativa ce stabileste suprematia dreptului comunitar, Curtea a derivat acest principiu din obligatia de a asigura aplicarea dreptului comunitar stipulata în art. 10 CE (fostul art. 5). Cazul Van Gend en Loos, analizat anterior, a declarat Comunitatea drept o ordine legala independenta de Statele Membre. Or într-un alt caz - Costa c. ENEL83- Curtea a introdus doctrina suprematiei. Acest caz a inclus un conflict pretins dintre un sir de prevederi ale Tratatului si un statut italian ce a nationalizat o companie electrica, reclamatul careia, signor Costa, era un actionar de al sau. În acest caz legislatia italiana nu a respectat termenii de implementare a prevederilor comunitare. Fiind actionat în fata Tribunalului din Milano pentru refuzul de a achita nota de plata (în suma de L.it. 1,925 sau aproximativ USD 1), signor Costa a argumentat în baza lex posteriori ca compania a actionat în

contradictie cu dreptul comunitar, motivând prin faptul ca Actul italian ce a nationalizat compania de 83 C. 6/64, Flamino Costa c. ENEL [1964]. 87 electricitate a fost adoptat mai târziu decât Actul italian de ratificare prin care s-a încorporat norma comunitara. Respectiv, Actul de ratificare avea prioritate. Curtea italiana a adresat aceste întrebari cu referinta la prioritati atât Curtii, cât si Curtii sale constitutionale. De aceasta data principiu suprematiei a fost afirmat clar de catre Curte. Aceasta, citând Van Gend en Loos, conform caruia Statele Membre

si-au limitat drepturile sale suverane, a mers mai departe, notificând ca art. 249 CE (fostul art. 189) indica la un transfer de puteri catre institutiile comunitate, iar art. 10 CE (fostul art. 5) a accentuat obligatia statelor de a observa dreptul comunitar. Curtea a decis: Integrarea în dreptul national al fiecarui Stat Membru a prevederilor care deriva din Comunitate, a termenilor si spiritului Tratatului, în general, face imposibila pentru state acordarea suprematiei unei masuri unilaterale si ulterioare fata de sistemul juridic acceptat de catre el în baza reciprocitatii. Prin urmare, o astfel de masura nu poate fi inconsistenta cu ordinea juridica respectiva.