Privatizarea industriei de armament

CAPITOLUL I

INDUSTRIA DE APĂRARE

1. Considerații generale.

Industria națională de apărare, în sensul Legii nr. 232 din 2016, reprezintă domeniul strategic al economiei naționale care cuprinde operatorii economici, indiferent de structura capitalului social, care dispun de resurse tehnologice, organizatorice și de management necesare realizării și furnizării către FSNA a produselor militare, sensibile și strategice, precum și serviciile necesare.

Sectorul industriei de apărare reprezintă un domeniu strategic implicat în efortul de realizare a apărării țării, prin furnizareea de produse militare și prestarea de servicii conexe pentru forțele sistemului național de apărare, ordine publică și securitate națională.

Pentru a înțelege mai bine cum a luat naștere, cum a evoluat și cum a decăzut industria de apărare românească, vom face o scurtă călătorie prin istorie, prin intermediul documentelor din arhivă.

2. Istoria industriei de apărare.

După Unirea Principatelor, în Muntenia și Moldova existau doar prăfării în care era fabricat praful de pușcă necesar armatei. Aceste stabilimente echipate rudimentar nu erau capabile să aprovizioneze eficient o armată modernă. În anul 1860, ministrul de război de la vremea respectivă, generalul Ioan Emanoil Florescu, a decis să-l trimită în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pe căpitanul de artilerie Enric Herkt pentru a studia procesul de fabricație a muniției, în vederea înființării unei fabrici similare în Principatele Unite.

În 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect privind construirea unei capsulării. Acesta a fost aprobat de domnitorul Cuza, care a decis înființarea „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”. Avansat în grad, maiorul Herkt a ocupat funcția de director în cadrul acestei instituții. Așadar, industria românească de armament a fost înființată official la 26 august 1861 printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în baza unui raport elaborat de ministrul de război, care prevedea înființarea “Direcției stabilimentelor de material de artilerie”., construcția și organizarea stabilimentelor fiind realizată sub mandatul ministrului de război Ioan Emanoil Florescu și aprobată de Alexandru Ioan Cuza la 23 noiembrie 1861. Aceasta a fost organizată în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere. Inițial, Direcția stabilimentelor de material de artilerie trebuia să fie amplasată în clădirile de la Malmaison (Calea Plevnei în prezent), însă Pirotehnia și Arsenalul au fost mutate în Dealul Spirii, deoarece la Malmaison a fost înființată o cazarmă. Fabrica de pulbere a fost înființată la Târgușor, lângă Ploiești, unde se afla deja o prăfărie. În luna iulie a anului 1862, când domnitorul Cuza a vizitat fabricile de armament din Dealul Spirii, unde erau fabricate tuburi metalice, erau încărcate cartușe și proiectile, șrapnele și artificii. În luna octombrie a aceluiași an, două cazane au fost achiziționate din Belgia în vederea construirii unei „Manufacturi de arme” (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt a fost trimis din nou în Belgia pentru a studia procesul de fabricație. Întors în țară după 14 luni petrecute la Manufactura de arme din Liège, Herkt a achiziționat și utilajele necesare fabricării în masă a armamentului portativ. În anul 1865, fabricarea gloanțelor de pușcă se realiza în mod automat.

Până la izbucnirea Războiului de Independență, fabricile de armament au fost modernizate și reorganizate după tendințele epocii (instalații de transport intern „Decauville”, instalații de apă caldă, cazane și mașini cu abur). Procesul de modernizare a continuat și după război, însă fabricile se confruntau cu un deficit semnificativ de personal calificat. La 1 mai 1896 a fost înființată o Fabrică de pulbere fără fum în Dudești, lângă București.

În perspectiva intrării în război, la 31 august 1915, Consiliul de Miniștri a decis înființarea unei noi pirotehnii lângă cea veche. Noua fabrică, dotată și cu o turnătorie, urma să producă zilnic 500.000 de cartușe, 7000 de proiectile și 70 de tone de alamă. La data intrării în război, noua pirotehnie era parțial operaționalizată. Cu toate acestea, Pirotehnia Armatei putea produce zilnic 550.000 de elemente ale cartușului model 1893 și să încarce 1,8 milioane de cartușe. Concomitent, ea putea fabrica zilnic 50.000 de cartușe pentru pușca model 1879, 100.000 de cartușe pentru pistolul semiautomat model 1912 Steyr, 30.000 de cartușe pentru revolverul model 1896, câte 2500 de tuburi-cartuș și focoase de artilerie, precum și multe alte componente ale unor muniții. Din 1913, s-a asimilat în producție proiectilul unic pentru tunul de câmp 75 mm model 1904 și proiectilul pentru obuzierul greu de 150 mm. Proiectilele din fontă încărcate cu pulbere neagră au fost înlocuite de proiectilele din oțel cu explozivi brizanți.

După cum bine știm, Europa a fost leagănul a două Războaie Mondiale, de fiecare dată România dovedindu-se neputincioasă a se apăra, mai ales că, din punct de vedere militar, apărarea prin forțe proprii era aproape imposibilă, neavând o industrie proprie de apărare care să producă materialul necesar susținerii armatei pet imp de război, astfel singura soluție era intrarea în alianțe cu alte țări care să suplinească lipsa echipamentelor militare necesare.