Probațiunea, factor esențial în reeducarea persoanei condamnate la pedepse privative și neprivative de libertate

Am ales această temă deoarece în societatea de astăzi delincvența a devenit un fenomen de actualitate, foarte important prin prisma mijloacelor, tehnicilor şi instrumentelor folosite în prevenirea, gestionarea, controlul şi corectarii acesteia. Din punct de vedere personal consider ca societatea românească mai are multe etape de parcurs până la înţelegerea adecvată a conceptului de ʺdemocrațieʺ.

Fenomenul de devianță penală adolescentină, cunoscut sub denumirea de delincvență juvenilă, din nefericire, se manifestă în țara noastră sub forme şi aspecte greu controlabile şi corectibile. Statisticile penale, alcătuite de organele specializate de control social care au început să fie prezentate opiniei publice, sunt relevatoare în această privință, ele demonstrând o creștere a frecvenței delincvențelor comise de către minori și tineri în perioada actuală. Normele și recomandările europene subliniază însă, în mod expres, în multe cazuri, ineficienţa mediului privativ de libertate, atât prin prisma normelor impuse în cadrul acestuia cât şi prin prisma rezultatelor obţinute în cadrul sistemului penitenciar reflectate prin neadaptarea sociala a persoanelor iesite din acest sistem. Numărul convențiilor internaționale ce protejează drepturile omului și ale minorului de la reeducare, implicit au crescut în mod constant, iar statele ce le ratifică devin pe zi ce trece tot mai numeroase.

Pe lângă toate acestea, devine dominantă opinia potrivit căreia legislația națională și interpretarea ei trebuie să se armonizeze cu regulile drepturilor omului, modalitatea de punere în practică a acestor norme internaţionale lovindu-se în practica naţională de lipsa posibilităţilor de aplicare în integralitate. În general, delincventul este considerat un inadaptat social, însă, printr-o abordare temeinică, ce se impune cu stringenţă, mai ales în cazul aprecierii perspectivelor de reintegrare socială, este posibil a se constata dacă posedă sau nu suficiente resurse interioare pentru a reveni la o conduită socială dezirabilă. De altfel, multe persoane, după un traseu existenţial disocial sau antisocial, au revenit la o conduită prosocială tocmai fiindcă au avut suficiente astfel de resurse. În schimb, altele au devenit adevărate epave sociale, inserându-se în viaţa grupurilor delictogene, chiar dacă la început au pornit doar de la fapte minore. În ţări precum România, Estonia, Republica Cehă, Ungaria sau Anglia, serviciile de probaţiune pot face propuneri instanţei de judecată cu privire la oportunitatea aplicării unei sancţiuni penale.

În concluzie, juridic nu putem aprecia cauzele acestui fenomen, fiind posibilă doar o distincție între un comportament delincvent, contrar normelor penale și un comportament normal acceptat de societate.

CAP. I. CONCEPTUL ȘI NATURA JURIDICĂ A PROBAȚIUNII

1.1 Istoria instituției de probațiune

Probaţiunea, într-o acceptare mai largă, şi anume de menţinere a infractorilor în libertate, cu obligarea acestora de a respecta anumite măsuri şi/sau obligaţii, îşi are originile în prima instituţie de drept penal material ce anticipează apariţia probaţiunii în Ţările Române, cea de liberare condiţionată, consacrată pentru prima dată în Legea asupra regimului închisorilor din 1874. Prin prevederile sale, aceasta lege a fost considerată, la vremea respectivă, una din cele mai progresiste legi de executare.

Următorul act normativ ce cuprinde elemente specifice probaţiunii de tip continental este Codul penal din 1936, cunoscut şi sub denumirea de Codul lui Carol al II-lea. Potrivit acestui Cod penal, minorii care săvârşesc fapte penale şi răspund penal pot fi sacţionaţi cu mustrare, închisoare corecţională ori detenţie simplă. Dacă pedeapsa aplicată este de închisoare de până la o lună, minorul poate beneficia de libertate condiţionată, aşa cum rezultă din art.146.

Codul penal din 1936 a rămas în vigoare până în 1968 când a fost adoptat un nou Cod penal prin Legea nr.15/1968. Din perspectiva măsurilor şi sancţiunilor comunitare, Codul penal din 1968 prevede pentru adulţi, ca modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea, suspendarea condiţionată. De asemenea, este prevăzuta liberarea condiţionată a condamnaţilor care dovedesc îndreptare şi şi-au execitat o parte din pedeapsa cu închisoarea. La minori este prevazută în continuare măsura educativă a libertăţii supravegheate ce subliniază încă o dată elementul de supraveghere în comunitate specific probaţiunii.

Decretul nr. 218/1977, ce reprezintă un moment important în evolutia alternativelor la închisoare, prevede unele măsuri tranzitorii referitoare la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.

Printre cele mai importante măsuri şi sancţiuni comunitare apărute după 1989 este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977), reglementată după modelul francez de sursis avec mise a l’epreuve (art. 738 din Codul de procedura penala francez), adică prin procedura în doua etape: aplicarea pedepsei cu închisoarea şi suspendarea executării cu impunerea anumitor măsuri şi obligaţii. Legea nr. 104/1992 prevedea o nouă modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea de până la 5 ani - executarea pedepsei la locul de muncă.

Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal prevede noi măsuri şi sancţiuni comunitare, respectiv obligaţiile de a nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în legătură cu anumite persoane şi de a presta o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public, obligaţii ce pot fi impuse minorului sancţionat cu măsura educativă a libertăţii condiţionate.

1.2. Noțiunea instituției de probațiune

La nivel conceptual, probaţiunea poate prezenta o o gamă largă de activităţi desfăşurate de-a lungul fazelor procesului penal, precum şi ca o reţea de servicii specializate, organizate şi administrate în interiorul sistemului de justiţie penală.

Probaţiunea este caracterizată atât prin elementul coercitiv al pedepsei, cât şi prin cel de ajutor prin asistenţa.

Înţeleasă ca activitate în cadrul procesului penal, probaţiunea a suferit de-a lungul anilor o modificare de viziune: s-a remarcat pe plan internaţional o deplasare a accentului de pe lucrul exclusiv cu infractorul în faza de executare a pedepsei, pe activităţi diverse, identificabile de-a lungul întregului proces penal, care îi implică pe toţi cei afectaţi în mod direct sau indirect de infracţiune.

În ceea ce priveşte probaţiunea ca sistem de administrare a pedepselor în comunitate, fiecare ţară în parte a înţeles să o aplice în funcţie de o filosofie proprie penală pe care o promovează sau de un istoric infracţional cu care s-au confruntat la un moment dat. Putem spune că există o diversitate de sisteme de probaţiune proprii fiecarei ţări în care se aplică.