Probele și Mijloacele de Probă în Procesul Penal

Capitolul I. Probele

Secțiunea I. Probbațiunea în procesul penal și importanța sa

Conceptul de probe și mijloace de probă. Potrivit art. 52 Cod procedură penală „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”, acest text consacră prezumția de nevinovăție , prin urmare, în momentul în care împotriva unei persoane se formulează învinuirea că a săvârșit o infracțiune, organelle de urmărire penală sunt obligate să constate dacă infracțiunea a fost comisă în realitate și dacă persoana învinuita este vinovată de săvârșirea infracțiunii în sensul legii penale, fără o astfel de constatare nefiind justificată trimiterea învinuitului în fața instanței de judecată , pentru a I se aplica sancțiunea prevăzută de legea penală .

După ajungerea cauzei la instanța de judecată, aceasta este obligată să constate dacă învinuirea adusă inculpatului prin actul de sesizareeste întemeiată și, totodată, trebuie să constate toate împrejurările referitoare la faptă și la inculpat care pot contribui la soluționarea cauzei potrivit legii si adevărului .

Atăt în fața organelor de urmarire penală, cât și a instanței de judecată părțile pot cere constatarea acelor împrejurări de fapt care sunt de natură, fie să susțină învinuirea, fie apărarea, existența sau inexistența daunelor material și morale, precum și întinderea lor. Constatarea acestor fapte și împrejurări de fapt se realizează prin activitatea de probațiune, în cursul căreia autoritățile judiciare dar și părțile din process se servesc de probe, obținute prin mijloacele de probă.

Noțiunea de „probe” are, în vocabularul practicienilor, mai multe înțelesuri, cuprinzând astfel, probele, mijloacele de probă și rezultatul activității de probațiune. În practică se obișnuiește să se facă confuzie între noțiunea de probă și cea de mijloc de probă, precum și între noținuea de probă și rezultatul activității de probațiune .

Conform art. 63 alin. (1) Cod procedură penală prin „probe” se înțeleg elementele de fapt care servesc la constatarea existenței sau a inexistenței unei fapte prevăzute de legea penală, la identificarea persoanei sau persoanelor care au săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesate pentru justa soluționare a cauzei.

Aceste elemente de fapt constau în fapte sau împrejurări care care stabilesc existența faptelor și a împrejurărilor a căror stabilire se obține prin activitatea de probațiune. Mijloacele de brobă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce constituie probe .

Mijloacele care conțin probe pot fi obținute de autoritățile juducuare prin diferite procedee de probațiune. Există o legătură indisolubilă intre probe și mijloacele de probă, deoarece probele pot fi obținute doar prin mijloacele de probă prevăzute de lege, aceasta legătură poate fi cauza confundării unora cu celelalte .

Folosirea procedeelor probatorii pentru obținerea mijloacelor de brobă, din care rezultă probele ce duc la constatarea faptelor ce constituie infracțiuni și a împrejurărilor în care au fost săvârșite, a apărărilor pe care și le fac părțile din process constituie activitatea judiciara numită probațiune. Aceasta constă în actele procesuale si procedurale prevăzute de lege, prin care sunt stabilite, de catre autoritătile judiciare împreuna cu contribuția parților, elementele de fapt necesare cunoașterii faptelor și împrejurărilor de fapt care formează obiectul unei cause penale.

Activitatea de probațiune si rolul ei în procesul penal. Dispozițiile art. 62 Cod procedură penală prevăd că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească pricina, sub toate aspectele, prin probe.

Rezultatul activității de probațiune trebuie să conducă la convingerea dacă infracțiunea cu care au fost sesizate organele de urmărire și instanța de judecată există sau nu; în cazul existenței acesteia, dacă inculpatul este vinovat sau nu de săvârșirea ei, iar dacă este vinovat, care sunt împrejurarile care ar putea determina o individualizare corectă a sancțiunii penale ce urmează a fi aplicate inculpatului. De asemenea, trebuie constatat daca s-a produs o pagubă parții civile si care este întinderea acesteia.

Având în vedere că în materie penală este consacrat principiul prezumției de nevinovăție, organul de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să desfășoare o activitate probatorie intensă. Inculpatul nu poate fi trimis in judecată fără ca organele de cercetare penală să fi strâns în prealabil probe care stabilesc vinovăția acestuia cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. De asemenea, instanța de judecată nu-l poate condamna pe inculpat dacă nu-și formează convingerea, din probele administrate nemijlocit în ședința de judecată, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșita de inculpate. Astfel, cea mai importantă activitate a autorităților judiciare și a părților este consacrată administrării probelor necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, precum și aprecierii lor complete și juste .

Secțiunea a II-a. Obiectul probațiunii în procesul penal

1. Faptele și împrejurările de fapt ce formează obiectul probațiunii

Conceptul de obiect al probațiunii.