Problema suferinței, morții și eutanasiei din perspectivă bioetică

Analiza momentul stingerii persoanei din viaţă, adică problema morţii şi a procesului muririi, cu scopul de a desfăşura sensul lor filosofic, etic şi sociocultural, importanţa şi locul in sistemul cunoştinţelor bioetice. Anume bioetica este domeniul care studiază caracterul complex interdisciplinar al raportului Vieţii şi Morţii, implicind in cercetarea acestuia diverse ramuri ale cunoaşterii umane: medicina, biologia, filosofia, psihologia, sociologia, culturologia, religia etc. Cunoştinţele acumulate prin intermediul disciplinelor numite devin punct de pornire in dezvoltarea ideilor bioetice contemporane, sau fundamentare intr-o contemplare mult mai profundă a unor probleme morale, a sensului vieţii şi a morţii, a criteriilor de apreciere a viului şi neviului.

Moartea este singurul eveniment individual care nu poate fi impărtăşit nimănui, fiind acceptat unanim, in lipsă de alternativă şi care cere să fie respectat. Contrar implicaţiilor filosofice şi religioase moartea este inainte de toate un fenomen fiziologic, care trebuie privit ca atare. Ea este viaţa care se retrage şi nicidecum un personaj malefic, inamicul genului uman. Tot ce există pe pămint este destinat pieirii: indivizii, speciile şi ansamblul regnurilor animal şi vegetal. Pentru un biolog moartea individuală este concepută ca un proces fiziologic fără mister şi mult mai uşor de inţeles decit viaţa. Este o intrerupere ireversibilă a anabolismului care se opune entropiei, oprirea tuturor fenomenelor energetice, a sintezelor şi a reglărilor. E un aspect al existenţei care in dialectica marxistă e denumit salt, adică trecerea dintr-o calitate in alta, hotarul existenţei şi nonexistenţei viului.

Vorbind despre esenţa morţii, e un moment potrivit de a ne aminti cuvintele lui Seneca (5 i.e.n. - 65 e.n.), marele filosof al antichităţii, care scria: „...Cel care se teme de moarte este tot atit de nesocotit ca şi cel care se teme de bătrineţe. Cum după tinereţe vine bătrineţea, tot aşa după bătrineţe vine moartea. Cine nu vrea să moară, inseamnă că nu a vrut să trăiască. Căci viaţa ni s-a dat sub rezerva morţii şi către aceasta cu toţii ne indreptăm. Moartea este o necesitate egală pentru toţi şi-i neinduplecată. Cine s-ar putea plinge că se află intr-o stare in care se află toată lumea?

Temeiul dreptăţii este doar egalitatea. Este zadarnic să căutăm pricina naturii, care nu ne-a pus alte legi, decit şi-a pus sieşi”.

Nu există nimic mai contraversat in conştientizarea umană decit propria moarte. Pe de o parte omul inţelege că este o fiinţă finită, considerind această afirmaţie un adevăr banal, iar pe de altă parte acest gind trezeşte fiori şi chiar frică. „Toţi murim, dar părerile noastre in legătură cu ce reprezintă moartea diferă” – spune Thomas Nagel. Astfel, atitudinea omului faţă de propria moarte reflectă intotdeauna sistemul legăturilor şi raporturilor morale, fiind un principiu vital cardinal al oricărei comunităţi umane.

Deşi există accidente şi boli care ucid rapid oamenii şi deşi mecanismul de imbătrinire poate aduce un sfirşit blind vieţii, sunt intilnite destul de des şi cazurile cind murirea este prelungită, dificilă şi dureroasă, implicind suferinţe fizice şi psihice de neindurat, cind suferă atit victima cit şi cei apropiaţi ei. Procesul de murire mereu a atras atenţia oamenilor in istoria dezvoltării culturii, fiind redat in folclor, artă, literatură, cu dedicarea unor tratate intregi in religie şi filosofie. Acesta este interpretat de la pedeapsă divină pină la atribuirea unor caractere simbolice şi idealuri ale morţii „demne”, „romantice”, „eroice” etc.

Posibilităţile medicinii contemporane permit de a incetini procesul imbătrinirii, de a deplasa momentul morţii la maximum, fiind uneori o luptă aprigă a medicilor pentru viaţa pacientului intr-o stare pre-terminală. Intr-un lanţ logic apare intrebarea despre calitatea vieţii, susţinută prin diferite metode extraordinare şi foarte costisitoare, despre autonomia persoanei şi dreptul la o moarte demnă, decentă.

Stările terminale pot fi considerate drept o probă in care pacientul se realizează ca personalitate in cel mai inalt grad. Ceea ce s-a numit tortura „incăpăţinărilor” terapeutice terminale sau tipul de „răstignire” modernă (cu două tuburi pentru oxigen in nas, cu un aparat de susţinere a cordului, cu o perfuzie in braţul drept şi o transfuzie in cel sting, cu un rinichi artificial in gambă etc.) pune in discuţie limitele sau frontierele umane ale medicinii pe care bioetica, fiind puntea dintre ştiinţă şi morală, are a le rezolva. Intr-un astfel de demers adevărul ştiinţific trebuie să coincidă cu cel moral, pentru ca informaţia ştiinţifică să aducă liniştea socială, mai ales astăzi cind biologia şi medicina devin domenii cu posibilităţi nelimitate şi deci cuceririle lor nu pot fi prezise.

Indiferent de aceasta, respectul fiinţei umane ca persoană cu capacitate de a discerne trebuie asigurat.

La toate meritele şi aspectele pozitive ale tehnicilor de reanimare contemporană vom adăuga unul mai puţin vizibil şi discutat, statutul psihologic al persoanelor muribunde. Atitudinea societăţii faţă de această problemă a fost diferită in dependenţă de tradiţiile, religia, moralitatea perioadei date. Altădată se murea acasă, in cadrul familiei, inconjurat de rude şi prieteni, fiind o reuniune la patul muribundului. Internarea indelungată şi fără speranţe in secţiile clinice face ca plecarea din viaţă să devină singuratică şi depersonalizată. Pacientul este separat de casă, de familie, fiind tratat ca purtător al unei patologii şi nicidecum personalitate, el devine obiect al manipulărilor medicale.

Moartea nu mai este acel moment misterios şi poate sacru, in care se trage limita vieţii umane.

Aceasta este tehnologizată, standartizată, formulată prin anumite criterii ştiinţifice, cum ar fi dimensiunea pupilei, lipsa anumitor reflexe, starea respiratorie, cardio- şi electrograma etc. Medicii vor stabili cu un limbaj ştiinţific etapa clinică in care se află bolnavul dat, uneori fiind greu de pătruns in lumea tulburărilor interne a persoanei care moare. Pentru medici problema eterogenă a morţii se manifestă mai intii de toate ca problemă a criteriilor. Actualmente este unanim acceptată afirmaţia că moartea se stabileşte odată cu incetarea funcţionării creierului, deci moartea acestuia.