Probleme Actuale ale Cercetării Avocatului în Activitatea Judiciar Penală

Introducere

Apărarea drepturilor şi libertăţilor omului este sarcina primordială a unui stat de drept şi misiunea unei guvernări bune.

Aderând la cele mai progresiste tradiţii internaţionale, legislaţia naţională consacră persoanei un şir de drepturi şi libertăţi, garantându-i, totodată, şi egalitatea acestor drepturi. Printre valorile supreme ale unui stat democratic sunt înserate de către legiuitor şi un şir de principii de drept cum sunt principiile asigurării dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

O atenţie deosebită contradictorialităţii procesului penal o acordă şi CEDO. Cel mai important dintre principiile formulate de art.6 al Convenţiei este cel al „egalităţii armelor”, indisolubil legat de principiul contradictorialităţii şi care exprimă ideea că fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. Curtea Europeană a judecat mai multe cauze in baza acestui principiu.

Dreptul la un proces echitabil implică şi respectarea principiului „egalităţii armelor”, care se manifestă in cazul procesului penal contradictorial.

Deşi legislaţia naţională prescrie respectarea dreptului la apărarea, principiului egalităţii armelor şi a cotradictorialităţii, tot ea conţine restricţii care din păcate nu îi permit apărătorului să beneficieze pe deplin, în cadrul derulării unui caz, de drepturile şi garanţiile sale legale.

Procedura examinării trebuie să asigure suficiente garanţii, ţinandu-se cont de caracterul cauzei. Printre aceste garanţii sunt: posibilităţi suficiente de prezentare a probelor, de contestare a declaraţiilor martorilor acuzării, posibilitatea de a argumenta in momente-cheie.

Deşi reglementarea administrării probelor este pusă in seama legislaţiei interne, iar aprecierea probelor este oferită de instanţele naţionale, la determinarea echităţii întregului proces mai contează şi caracterul probelor, modul de obţinere a acestora. Codul de Procedură Penală in vigoare încearcă să soluţioneze şi problema funcţiilor procesuale, divizând apărarea şi acuzarea in două părţi egale cu atribuţii egale. Potrivit art. 24 CPP, urmărirea penală, apărarea şi judecata sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane. În aceste condiţii este dificil să presupunem că partea care are sarcină dovedirea vinovăţiei persoanei va administra toate probele existente pentru a dovedi nevinovăţia.

Capitolul I. Consideraţiuni generale privind instituţia apărătorului în procesul penal

1.1 Definirea şi statutul juridic a avocatului în procesul penal

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important îl are dreptul bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare. Acestui principiu i se atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic.

Înfăptuirea dreptului la apărare e nu doar o manifestare a democratismului, dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei.

Dreptul la apărare constituie o preocupare constantă pentru autorii unor lucrări fundamentale în domeniul procedurii penale cat şi pentru lucrările care abordează în special acest drept fundamental.

Dreptul la apărare, intr-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa.

Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptată la Roma la 04.11.1950 în conţinutul art.6 pct.3 precizează că orice acuzat are dreptul în special să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale, să se apere el însuşi sau să se aibă asistenţa unui apărător ales de el şi, dacă nu are mijloace de a plăti, să poată fi atestat de un avocat din oficiu când interesele justiţiei o cer.