Probleme concrete ivite și soluționate în doctrina și în hotărârile judecătorești definitive pronunțate de secția penală de la I.C.C.J. în materia infracțiunii complexe

Introducere

Noţiunea de viaţă ocupa un loc aparte în preocupările gânditorilor cu precădere ale filosofilor si juriştilor - din toate timpurile. Ei au încercat sa definească esenţa vieţii, valoarea ei individuală, socială, spirituală, sensurile şi scopurile acesteia.. Astfel, în opinia noastra, viata poate fi socotita drept cea mai importanta valoare sociala pe care legislatia penală în genere, o apără împotriva infractiunilor. Ratiunea acestui considerent îsi are originea în aceea ca atingerea adusă vieţii nu mai poate fi reparată, instalarea mortii fiind un proces ireversibil. Într-o asemenea situatie nu se mai poate face aplicare principiului restitutio in integrum. Daca în cazul patrimoniului sau al altei valoari sociale se pot ameliora efectele negative ale tulburarii la care au fost supuse sau chiar exista posibilitatea unei restabiliri a situatiei anterioare, prejudiciul adus vietii, ca valoare sociala, nu mai poate fi remediata niciodata.

Problematica dreptului poate fi abordata sub mai multe aspecte, întrucât dreptul este privit, în primul rând, ca un fenomen sociologic, cu o structura complexa si o fizionomie aparte, ce întruchipeaza, în gradul cel mai înalt posibil viata juridica a unei societati umane, sistemul juridic. Ideea pe care se fundamenteaza întreg edificiul cunoasterii în acest domeniu (drept) este cea de justitie, dreptate, echitate. Ceea ce este specific vietii juridice, particularizându-1 fata de celelalte componente normative ale vietii sociale este faptul ca suportul ideii de justitie, garantia realizarii ei în fapt, o constituie regula de drept. De asemenea, prin functia preventiva si educativa pe care o are, norma de drept avertizeaza asupra pericolului la care se expun cei ce o încalca astfel încât, de teama constrângerii, multi dintre oameni îsi vor adapta conduita la rigorile legii, eliminând de asemenea, posibilitatea interventiei fortei coercitive. Fundamentul pedepsei fiind apararea societatii împotriva infractiunilor, scopul nu poate fi decât prevenirea comiterii de infractiuni. Fara îndoiala, pedeapsa este efectul infractiunii, dar contrar, a ceea ce aparent ar putea rezulta din alaturarea acestor doua notiuni, infractorul nu este pedepsit pentru ca raul sa-si gaseasca o compensatie în suportarea unei suferinte, pentru a ispasi suferinta sau paguba pricinuita, caci o asemenea razbunare legalizata ar fi un act gratuit si inutil, ci pentru ca societatea si valorile ei fundamentale sa-si gaseasca o cât mai adecvata ocrotire. Fermitatea în aplicarea legii penale presupune aplicarea întocmai, cu consecventa si intransigenta principiala, a prevederilor legale, în spiritul si în scopul în vederea caruia au fost instituite.

Prin lucrarea de faţă ne propunem să abordăm infracţiunea complexă din punct de vedere al instigării, coautoratului si complicităţii, mai exact din prisma a câtorva din formele cele mai importante ale infracţiunii complexe privind in doctrina judiciară şi in problematica rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

CAPITOLUL I: DEFINIREA INFRACŢIUNII COMPLEXE

Implicaţii practice ale definirii infrac¬ţiunii complexe

Pornind de la ideea că infracţiunea complexă este creată din anumite considerente de politică penală şi că legiuitorul ar putea la un moment dat să o desfacă când aceste considerente dispar, dacă s-ar folosi termenul de "contopire" cu privire la mecanismul de formare, s-ar putea susţine că această disociere nu ar mai fi posibilă.

Pentru a înţelege cât mai exact acest aspect exemplificăm prin practica instanţei supreme în materia infracţiunii de provocare ilegală a avortului prevăzută de art.185 alin.4 Cod penal.

Soluţia instanţei supreme, pe care o considerăm pe deplin legală, a fost aceea de a încadra fapta în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal. Pentru a decide astfel s-au reţinut următoarele: instanţa de fond la 19 aprilie 1989 a condamnat inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de provocare ilegală a avortului prin care s-a cauzat moartea femeii însărcinate, faptă prevăzută de art.185 alin.l şi 4 Cod penal. La data de 10 ianuarie 1990, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul declarat de inculpată, a casat hotărârea primei instanţe, iar în baza art.ll pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.b din Codul de procedură penală, a pronunţat achitarea cu motivarea că fapta a fost dezincriminată (s.n.).

Curtea Supremă, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească, a constatat că instanţa de recurs nu a observat însă că art.185 alin.4 din Codul penal a constituit o formă agravată a infracţiunii de avort, fiind o infracţiune complexă - întreruperea ilegală a sarcinii şi uciderea din culpă a femeii însărcinate - iar dintre cele două componente numai cea de provocare ilegală a avortului a fost dezincriminată. Cea de-a doua componentă a infracţiunii complexe a fost şi este prevăzută de legea penală, respectiv în art.178 alin.2, text de lege care nu a fost abrogat.

Greşeala instanţei de recurs este evidentă şi nu îşi poate avea sorgintea decât în modul eronat de a înţelege mecanismul de formare a infracţiunii complexe, socotindu-se probabil că cele două componente ale acestei infracţiuni s-au contopit pentru ca disocierea lor să nu mai fie posibilă, şi pronunţându-se astfel o soluţie profund injustă ce ar fi avut drept consecinţă rămânerea nesancţionată a unei fapte prin care s-a cauzat moartea unei persoane.