Probleme concrete ivite și soluționate în doctrina și în hotărârile judecătorești definitive pronunțate de secția penală sau completul de 9 judecători de la ICCJ în materia infracțiunii complexe

CAPITOLUL I

CONSIDERATII INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACTIUNEA COMPLEXA

1.1. Conceptul de infractiune complexa

Au existat o serie de opinii divergente în definirea infracţiunii complexe. Anticipând actuala reglementare, infracţiunea complexă a fost definită ca rezultând juridiceşte din unirea a două sau chiar a mai multor infracţiuni. Într-o altă accepţiune s-a considerat că o infracţiune este complexă atunci când conţinutul său obiectiv cuprinde, esenţial sau accidental, o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului. Se poate trage concluzia, chiar şi numai din prezentarea acestor două opinii, că problema definirii infracţiunii complexe nu a fost una dintre cele mai uşor de rezolvat.

În momentul de faţă, in reglementarea legala a C.penal conform art.41,alin.3 "infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală."

Definiţia dată infracţiunii complexe în art. 41 alin.3 Cod penal arată că această formă de unitate infracţională este creaţia legiuitorului şi prin care se absoarbe în conţinutul său una sau mai multe fapte care îşi pierd autonomia şi fie devin un element al conţinutului legal de bază al infracţiunii complexe, fie că reprezintă o circumstanţă a conţinutului agravat al acesteia.

Crearea infractiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte

diverse care, luate individual, constituie tot atâtea infractiuni, reprezinta o solutie a legiuitorului pentru a raspunde unei necesitati de politica penala si

unor ratiuni de tehnica legislativa. Contopirea mai multor fapte penale într-o

infractiune unica este destinata sa asigure o caracterizare mai precisa a activitatii infractionale a faptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai exacta a gradului de pericol social al acesteia si a periculozitatii autorului, iar drept urmare, o mai adecvata reactie de aparare sociala.

Aceasta constructie nu este expresia unei vointe arbitrare a legiuitorului, ci se bazeaza pe existenta unei legaturi obiective si subiective dintre infractiunile

ce intra în cadrul infractiunii complexe. De regula, aceasta legatura are forma

legaturii de la mijloc la scop, în sensul ca una dintre infractiuni serveste ca mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie infractiune-scop. În cazul faptei incluse în continutul agravat al infractiunii complexe, ca element circumstantial al acestuia, legatura ei cu infractiunea tip, simpla sau complexa,

este si mai evidenta, întrucât acest element circumstantial este, de regula, o consecinta a infractiunii-tip.

Ceea ce caracterizează infracţiunea complexă este existenţa a două obiecte juridice,dintre care unul este principal şi celălalt secundar. În cazul în care se lezează doar obiectul juridic secundar, fără a se leza şi cel principal,există tentativă la infracţiunea complexă.Aceasta se consumă atunci când se aduce atingere obiectului principal.

Nu există infracţiune complexă atunci când unele fapte sunt incriminate condiţionat de existenţa unor anumite împrejurări (de exemplu: la infracţiunile de insultă, calomnie, ultraj care sunt legate de calitatea subiectului pasiv) deoarece infracţiunea este complexă prin voinţa legiuitorului doar când în conţinutul său legal intră ca element sau circumstanţă agravată o altă faptă ce constituie infracţiune

1.2.Criterii de delimitare a infractiunii complexe

Infracţiunea complexă prezintă importanţă doar din punct de vedere al delimitării acesteia de concursul de infracţiuni