Problemele motivării și personalității

Scurt istoric

I. Evoluţia istorică a conceptului şi reglementărilor privind motivul şi scopul infracţiunii, prin cele patru subcompartimente, supune unui studiu ştiinţifico-analitic aspectele istorice vizând conceptul şi reglementarea motivului şi scopului – ca subelemente ale conţinutului infracţiunii.

1.1 Motivul şi scopul - elemente subiective ale infracţiunii în antichitate elucidează evoluţia istorică a configuraţiei elementelor subiective din cele mai vechi timpuri. După unii autori, în legiuirile egiptene, cum ar fi acelea ale lui Menes (3100 î. Cr.), Ramses II (1304-1237 î. Cr.) sau ale lui Sasychis şi Bocoris (sec. VIII î. Cr.) se fac primele menţionări despre elementele subiective ale infracţiunii, inclusiv despre motivul şi scopul infracţiunii. Anume în legiuirile Mesopotamiei, potrivit cu studiul realizat, apar deja chiar primele cerinţe subiective pentru unele fapte social-periculoase.

1.2 Motivul şi scopul infracţiunii în epoca medievală este supusă analizei minuţioase a doua etapă de dezvoltare a dreptului, adică aşa-numita etapă a dreptului corporativ sau dreptul cetăţilor, care a apărut odată cu dezvoltarea societăţii, în general, şi a celei economice, în mod special. Printre dispoziţiile dreptului feudal din anul 1649 deja sunt incluse aşa noţiuni, cum ar fi de „infracţiune” sau „vinovăţie”. Se instituie şi prevederi referitoare la infracţiunile săvârşite din întâmplare sau din „păcat”. Referitor la conceptul vinovăţiei penale din cadrul laturii subiective a infracţiunii sunt deja cunoscute diferite forme ale ei – intenţia şi imprudenţa, dar şi unele începuturi ale dimensiunii subiective. Caracterul colectiv al răspunderii este specific unei epoci de tranziţie ce s-a desfăşurat în acea perioadă, ulterior însă, responsabilitatea civilă se individualizează şi are ca temei elementul subiectiv al greşelii, fapt ce poate fi dedus din conţinutul Pravilei lui Matei Basarab sau al Pravilei lui Vasile Lupu şi, în special, din dispoziţiile cuprinse în Pravilniceasca Condică (1780), în care se reglementează şi răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii.

1.3 Vinovăţia penală şi conceptul de motiv şi scop al infracţiunii în epoca modernă - invocă descrierea orientărilor conceptuale vizând vinovăţia, motivul şi scopul în perioada modernă. La această etapă a dreptului, în general, şi a dreptului penal, în special, se utilizează deja procedee sau metode şi tehnici legislative mai complexe la care se atribuie conţinutul de infracţiune, prezumţia nevinovăţiei şi stările afective la comiterea infracţiunii. Sub influenţa dreptului canonic se dezvoltă în acea perioadă caracterul retributiv (pedeapsa aplicată pentru săvârşirea faptei). Totodată, pedeapsa este şi ca un mijloc de îndreptare a vinovatului şi de abţinere de la săvârşirea altor infracţiuni. Exemple tipice de aplicabilitate a vinovăţiei penale ale acelor timpuri ne pot servi reglementările Cap. XIII din partea a II-a Condicii criminaliceşti, care purta denumirea de „Punerea pe foc sau aprindere”, alcătuit din trei articole (art. 234- 236), în cadrul cărora sunt reglementate amănunţit condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanei pentru incendierea averii străine.

1.4 Vinovăţia penală, motivul şi scopul infracţional în legislaţia penală contemporană şi în noile legislaţii penale, apare analizat, din mai multe aspecte a cadrului normativ adoptat în ultima perioadă de timp. În acest sens, vinovăţia era considerată uneori drept o totalitate de împrejurări, care merită, după convingerea instanţei de judecată, o notă de apreciere negativă din punct de vedere a societăţii, moralităţii politice şi a statului; alteori ca bază a răspunderii penale „ ... nu numai a celei subiective, dar şi a unor aspecte obiective ale faptei”; precum că vinovăţia are ca bază a răspunderii penale şi conştientizarea caracterului antisocial al faptelor comise.

II. Motivul şi scopul ca elemente secundare ale laturii subiective a infracţiunii cuprinde cinci subcompartimente.

2.1 Motivul şi scopul personalităţii infractorului ca faze ale mecanismului actului infracţional, se constată că psihicul este conceput drept ansamblul însuşirilor, stărilor, fenomenelor şi proceselor de natură subiectivă (senzoriale, intelective, afective, volitive) ale individului, determinate de mecanismele sale cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea exterioară. Din punctul de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalităţii umane rămâne caracterul, a cărei descifrare şi valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi în tratamentul şi resocializarea infractorilor. Se punctează pe faptul că factorii psihici şi morali au o mare importanţă în etiologia crimei. Ei se înscriu alături de factorii biologici şi cei sociali. Aceste trei categorii de factori sunt inseparabili în orice crimă, bineînţeles, cu o pondere specifică fiecărei categorii. De cele mai multe ori, însă, factorii psihici sunt mai importanţi decât ceilalţi factori. Procesul motivaţional de formare a scopului este determinat de condiţiile şi circumstanţele în care se constituie personalitatea infractorului. Formarea scopului, condiţionată de activitatea subiectului infracţiunii, este reflectată în comportamentul infracţional în ambianţa de săvârşire a infracţiunii. La rândul său, comportamentul infracţional, ca rezultat al activităţii subiectului infracţiunii, reprezintă mijlocul de determinare a scopului, exprimând orientarea personalităţii infractorului. Distincţia clară între motiv şi scop nu presupune o separare rigidă în planul realităţii psihice care însoţeşte declanşarea şi realizarea acţiunii (inacţiunii) infracţionale. În contextul unei clarificări de concept, analiza atentă a scopului permite sesizarea complexităţii atitudinii psihice a infractorului. Astfel, scopul poate fi imediat sau îndepărtat. El poate fi generat de un motiv sau, dimpotrivă, poate să declanşeze un motiv. Interferenţa acestor factori psihici poate să prezinte o configuraţie tipică (motiv-scop-infracţiune) sau atipică (scop-motiv-infracţiune), iar ponderea lor în pregătirea, declanşarea şi finalizarea acţiunii (infracţiunii) infracţionale diferă de la un caz la altul. Referitor la distincţia răspunderii faţă de noţiunile de culpabilitate şi imputabilitate, cu care se confundă adesea, se precizează că în timp ce culpabilitatea este elementul moral al infracţiunii, adică raportul între subiect şi conduita sa, imputabilitatea este o stare, o calificare a subiectului însuşi. Pentru ca să existe răspundere penală în sens strict, trebuie ca delincventul să fi comis o faptă cu vinovăţie (culpabilitate) şi ca această faptă să îi poată fi imputată (imputabilitate).

2.2 Vinovăţia, motivul şi scopul ca subelemente ale laturii subiective a conţinutului infracţional include analiza corelaţiei între motivul, scopul infracţiunii şi vinovăţia penală. În această gamă de idei, autorul încearcă să determine întreg spectrul de procese psihice ce nuanţează aceste subelemente ale laturii subiective, incluzând în acţiune descrierea detaliată a acestora. Mobilul infracţiunii – reprezentat de elementul care îl determină pe infractor să acţioneze – constituie un element al tipicităţii doar atunci când este prevăzut de norma de incriminare. La fel ca şi scopul, mobilul poate apărea ca element constitutiv al formei de bază a infracţiunii sau ca o cauză de agravare.

2.3 Conceptul şi esenţa proceselor psihice ale motivului infracţional, este nuanţat delimitarea esenţei proceselor psihice cu referire la motivul infracţiunii, făcându-se delimitarea de mobilul infracţiunii. Într-un sens larg, motivele reprezintă totalitatea condiţiilor psiho-fiziologice care, în orice moment, acţionează sau pot acţiona asupra voinţei. Dar, într-un sens restrâns, motivul infracţiunii ar constitui chiar mobilurile concrete ale infracţiunii. Relaţia mobil-motiv se manifestă în concret într-o „luptă psihologică”, constatându-se astfel că mobilurile şi motivele se combină într-o manieră intimă, în aşa fel, încât un motiv de unul singur nu poate fi conceput din punctul de vedere al acţiunii, fără ca să preexiste în acest fel un mobil din care să derive. Însă un mobil, la rândul său, nu tot timpul poate să antreneze în mod necesar şi un motiv infracţional. Un mobil infracţional poate fi prezent la orice faptă umană, chiar şi la una neinfracţională, însă, dacă infractorul va comite o faptă infracţională, atunci când în lupta psihică sau în procesele psihice precedente înainte de comiterea faptei infracţionale, la etapa deliberării, au supravieţuit anumite motive de natură infracţională, doar ele, într-un final, vor putea juca acest rol. În cazul celorlalte fapte neinfracţionale, când mobilurile infracţionale pot exista, ele nu supravieţuiesc sau nu ies victorioase din lupta motivelor şi, de aceea, persoana nici nu ia hotărârea, respectiv, nici nu trece la realizarea infracţiunii. Se consideră că acesta constituie un proces psihic mai complex, ce ţine deja de esenţa aspectului subiectiv, în general, adică al rezoluţiei (hotărârii) infracţionale sau al vinovăţiei penale, deoarece rolul motivelor se rezumă la o incitare sau determinare a ideii infracţionale, a luptei motivelor etc.