Procedee de relevare a urmelor latente

1.1. Noţiunea de urmă în criminalistică.

Studiul urmelor reprezintă cea mai importantă temă de cercetare criminalistică. Se admite ca ar exista chiar o ştiinţă autonomă traseologia, ce studiază întreaga activitate de descoperire, fixare, ridicare şi valorificare a urmelor. Noţiunea de urmă în criminalistică cuprinde o sferă mult mai largă decât aceea de urmă a infracţiunii. Urmele infracţiunii sunt urmele produse de om în timpul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. Criminalistica studiază urme produse de fenomene ale naturii sau cele produse de animale deoarece acestea pot prezenta interes la cercetarea unor categorii de infracţiuni.

Traseologia studiază categoria de urme care se produc prin imprimarea conturului sau detaliilor unor obiecte mai dure pe suprafaţa sau substanţa unor obiecte de o consistenţă mai slabă: urme ale instrumentelor de spargere, ale împuşcăturii, ale mijloacelor de transport.

În criminalistică notiunea de urmă are un sens mai larg şi unul mai restrâns. În sens larg, urmele constitue rezultatul modificărilor intervenite în mediul înconjurător prin acţiunea omului şi în sens restrâns, urmele sunt numai acele modificări produse în mediul înconjurător în timpul săvârşirii unor fapte prevazute de legea penală. Aceste modificari trebuie cercetate atât pe obiectele asupra cărora s-a exercitat acţiunea omului cât şi pe corpul sau îmbracamintea persoanelor implicate în săvârşirea unor fapte penale. Între acţiunea omului şi modificările produse în mediul înconjurător trebuie să existe o legatură cauzală. În criminalistică noţiunea de urmă cuprinde toate modificarile care au loc in lumea materială prin acţiunea omului şi care prezintă interes pentru stabilirea existenţei unei fapte prevazute de legea penală, a mijloacelor folosite la săvârşirea ei, a împrejurărilor în care s-a produs, pentru indentificarea făptuitorului.

1.2. Definiţia urmei

În literatura de specialitate, noţiunea de urmă este definită în două accepţiuni:

• în sens larg: „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acţiunilor infractorilor” (S.A. Golunski); „orice modificare materială produsă la locul săvârşirii faptei şi care poate fi utilă cercetării criminalistice” (Ion Mircea);

• în sens restrâns: „urmele formate prin reproducerea construcţiei exterioa-re a unui obiect asupra altui obiect” (Camil Suciu).

Într-o definiţie cuprinzătoare, „prin urmă se înţelege orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite şi la lă-

murirea împrejurărilor cauzei” (Gheorghe Păşescu, în Tratat practic de criminalistică, vol. I, 1976).

Iată şi definiţia dată de prof. Emilian Stancu: „Prin urma infracţiunii se în-

ţelege orice modificare materială intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte

penale, între faptă şi modificarea produsă existând un raport de cauzalitate.”

CAPITOLUL II

URMELE DE MÂINI

2.1 Noţiuni generale

2.1.1. Consideraţii preliminarii

În continuare ne vom opri asupra cerecetării criminalistice a uneia dintre cele mai importante, categorii de urme şi anume urmele lăsate de un factor determinant, pe care il denumim generic corpul uman, sau, mai exact, de elementele sale anatomic. Atunci când ne vom referi la această categorie de urme, majoritatea cu valoare particulară în procesul de identificare, are, în vedere şi pe victima acesteia. Studiul urmelor formate de anumite părti ale corpului uman este considerat ca făcând obiectul unei ştiinţe – sau mai exact, al unei ramuri a ştiinţei criminalisticii – denumită lofoscopie .

2.1.2. Precizări de ordin terminologic.

Cercetarea criminalistică a urmelor mâinii presupune o activitate complexă, în care sunt implicate examinări ale desenului papilar de pe faţa palmară a mâinii. Ex. examinarea porilor şi a crestelor papilare. Fiecare din aceste activităţi poartă denumiri proprii, consacrate în literatura de specialitate: dactiloscopie, poroscopie, crestoscopie.

Cercetările întreprinse asupra desenelor papilare şi a utilităţii lor în identificarea persoanelor au pus bazele unei ramuri importante a criminalsiticii şi anume dactiloscopia (dactilos=deget, scopia=prin care se poate privi, cerceta).

Dactiloscopia este ramura criminalisticii care se ocupă cu examinarea şi clasificarea desenelor papilare, în vederea identificarii persoanei . Într-o formulare sintetica, C. Turai spune despre dactiloscopie că este “ştiinţa privind studiul desenelor papilare” .

Dactiloscopia, în sens mai restrâns, are ca obiect cercetarea urmelor produse de detaliile desenului papilar al degetelor(dactilos = degete).Criminalistica însă foloseste sensul mai larg al acestui termen, în care sunt incluse toate cercetările criminalistice privitoare la amprentele digitale, (faţa palmara a mâinii) şi plantare (talpa piciorului).

Poroscopia studiază caracteristicile porilor, deschideri ale glandelor sudoripare, asezate pe crestele papilare sub forma unui sirag de mărgele, şi care pot folosi la identificarea persoanei.

Crestoscopia studiază detaliile crestelor papilare, în special ale marginilor acestora, când urma de deget nu este completă, ci cuprinde numai anumite fragmente ale crestelor.

Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei şi tălpii piciorului cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de şanturi papilare. Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dermice, aflate la linia de legatura dintre cele 2 straturi principale ale pielii, derma si epiderma, dintre care ultimul, aflat la suprafaţă, cunoaşte un permanent proces de descuamare.