Procedura civilă romană

PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Procedura se ocupă cu studiul mijloacelor formale care tind să aigure și să ocrotească exercițiul drepturilor subiective ale persoanelor.

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează desfășurarea proceselor private, adică a acelor procese care au un obiect patrimonial.

Un proces presupune o autoritate care stă deasupra părților. Când puterea statului, la începutul organizației sale, nu era, încă, consolidată, rolul acestei autorități s-a redus. Când statul român s-a întărit, impunând individului norme, după care să își caute dreptatea înaintea justiției, puterea judecătorească a funcționat până la sfârșitul perioadei clasice, după un principiu, cu totul deosebit în concepțiile moderne.

Caracterul fundamental al procedurii romane, constă în faptul că procesul se judecă în două faze .

În prima fază, numită in iure, rolul de căpetenie ăl are pretorul; în a doua, numită in iudicio, rolul hotărâtor îl are o persoană, numită iudex, care nu este un funcționar public, ca judecătorul modern. Judecătorul era o persoană particulară, aleasă de către părți.

Din punct de vedere al atribuțiilor deținute de pretor, in iure, procedura romană se împarte în 2 perioade.

În prima perioadă, a fost mai mult un asistent, care înaintea părților pronunța formulele prevăzute de legile în vigoare. Totul se petrecea în forme solemne: cu anumite expresii, cu gesturi dinainte fixate. Orice abatere, orice scăpare din vedere, aducea pierderea dreptului pus în mișcare, în mod neregulat. În această perioadă, numită a acțiunilor legii(a legisacțiunilor), pretorul, lipsit de inițiativă, se mișcă greu, fiind prins într-un formalism riguros, complicat și steril.

În a doua perioadă, cea a procesului formular, magistratul român a dobândit putința să organizeze mersul procesului, să-l instruiască pe judecător, despre modul cum trebuie să judece, prin redactarea unei instrucțiuni, numită formula, care conținea germenii a nouă principii de drept. Prin formula, el a izbutit să reformeze, in conformitate cu aequitas, dreptul vechilor quiriți.

De când, spre sfârșitul secolului al III-lea e.n., s-au confundat ambele faze in iure și in iudicio și o singură persoană a condus procesul, de la început până la sfârșit, de atunci procedura romană este asemănătoare cu cea modernă. Această procedură, este numită extraordinaria cognito(procedură extraordinară), pentru că magistratul judeca extra ordinem indiciorum privatorum, judeca singur, înlăturând astfel, funcționarea judecătorilor cu caracter privat.

În concluzie, în evoluția dreptului roman, s-au succedat 3 sisteme procedurale:

- Procedura legisacțiunilor(epoca veche);

- Procedura formulară(epooca clasică);

- Procedura extraordinară(epoca postclasică).

2. PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR(legis actiones)

2.1. Trăsături și caractere

Procedura de judecată din epoca veche este cunoscută sub numele de procedura legisacțiunilor, deoarece a fost reglementată de lege și în special de legea celor XII table. De aici decurge caracterul legal al acestei proceduri.

Procedura legisacțiunilor este o procedură formalistă deoarece prevedea că orice plângere trebuie să se facă folosindu-se numai termenii legii și nu alte cuvinte. Este și o procedură judiciară deoarece se defășoară în fața autorităților judiciare și a adversarului.

Desfășurarea procesului înaintea autorităților judiciare avea loc în două faze. În prima fază, numită in iure, părțile se înfățișau înaintea magistratului, adică a unui dregător roman, care avea să pregătească pricina pentru soluționare, și în a doua, in iudicio, o persoană privată, un fel de jurat ales de părți după anumite norme, trebuia să dea o hotărâre, adică să soluționeze speța. Aceste două faze nu constituiau două instanțe în judecarea procesului, ci numai două etape ale unuia și aceluiași proces. Este o asociere între judecata de stat, reprezentată prin magistrați, și convenția de arbitraj privat păstrată din epoca de disoluție a gintei.

2.2. Caracterele procedurii legisacţiunilor

Termenul de “legisacţiune” (acţiune a legii) desemnează primul sistem procedural roman şi ne arată că orice acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege.

Procedura legisacţiunilor consacră cinci tipuri de procese, care se numesc acţiuni ale legii, de unde şi termenul de “legisacţiuni”:

 Primele trei legisacţiuni erau utilizate în vederea recunoaşterii pe cale judiciară a unor drepturi subiective şi se numeau legisacţiuni de judecată.

 Celelalte două tipuri de procese erau utilizate pentru punerea în aplicare a sentinţelor pronunţate prin legisacţiunile de judecată şi se numeau legisacţiuni de executare.

Atât legisacţiunile de judecată, cât şi legisacţiunile de executare prezintă anumite caractere comune:

Caracterul judiciar al legisacţiunilor rezultă din aceea că părţile erau obligate să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni solemni, numiţi formulele legisacţiunilor.

Caracterul legal al legisacţiunilor rezultă din faptul că toate legisacţiunile erau create prin legi, iar părţile foloseau termenii luaţi din legea pe care se întemeia legisacţiunea respectivă.

Caracterul formalist al legisacţiunilor decurge din faptul că acele formule solemne trebuiau să fie pronunţate riguros exact atât de către părţi, cât şi de către magistrat. Cea mai mică greşeală atrăgea după sine pierderea procesului.