Procedura de judecare și rezolvare a apelului aspecte teoretice și practice

INTRODUCERE

Având în vedere scopul și noțiunea reglementării lor, căile de atac sunt indispensabile în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greșeli ținând de aprecierea fondului cauzei ori de încălcarea unor norme de ordin strict procedural.

Datorită acestor considerente, domeniul larg al căilor de atac în materia procesului penal, prezintă o importanță covârșitoare, atât sub aspectul multitudinii și complexității instituțiilor procesuale implicate în acest domeniu, al problemelor de drept controversate și a corelației indisolubile cu celelalte instituții, cât mai ales sub aspectul scopului pentru care sunt reglementate căile de atac, acela de a deschide perspectiva controlului judecătoresc asupra legalității și temeiniciei unei hotărâri a unei alte instanțe ori a unor alte organe ce nu fac parte din sistemul judiciar.

În acest ansamblu complex al căilor de atac, atât în opinia practicienilor cât și a majorității teoreticienilor, se detașează ca importanță apelul; justificarea unei astfel de aprecieri rezidă în aceea că apelul, fiind o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare, asigură îndreptarea unei hotărâri nelegale, realizează principiul dublului grad de jurisdicție și reprezintă nu numai un remediu jurisdicțional, ci și unul jurisprudențial, asigurând omogenizarea practicii instanțelor în interpretarea și aplicarea regulilor de drept.

Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea (totală sau parțială) a unei hotărâri judecătorești; ele apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra nedreptății dintr-un act jurisdicțional.

Sentințele judecătorești, fiind opera de concepție și decizie intelectuală a omului, nu pot fi absolut perfecte. De aceea, s-a considerat necesar ca o hotărâre pronunțată în urma unei judecăți, să fie controlată de o altă instanță superioară, pentru a putea permite îndepărtarea erorilor săvârșite de judecătorii primei instanțe.

De asemenea, existența căilor de atac și posibilitatea de a le exercita constituie o garanție a dreptului de apărare, dă certitudinea părților că dreptul lor nu este compromis prin pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, ceea ce le întărește încrederea în justiție și le determină să aibă o poziție activă în cadrul procesului.

PROCEDURA DE JUDECARE A APELULUI

Art. 420- Cod de procedură penală

(1) Judecarea apelului se face cu citarea părților și a persoanei vătămate.

(2) Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.

(3) Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.

(4) Instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.

(5) Instanța de apel poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile art. 100-Cod de procedură penală.

(6) Când apelul este în stare de judecată, președintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului și pe urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

(7) Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt.

(8) Instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel.

(9) În vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

(10) Instanța se pronunță asupra tuturor motivelor de apel invocate.

(11) La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziții contrare.

12) Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezența părților, care pot depune concluzii scrise, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel ori atunci când instanța apreciază că este necesară judecata în ședință publică.