Procedura de Obținere a Unui Brevet de Invenție

Procedura de obţinere a unui brevet de invenţie

Capitolul I. Consideraţii introductive privind invenţiile

1.1.Evoluţia istorică a drepturilor asupra invenţiei

Din punct de vedere istoric, prima menţionare a unui drept de brevet este făcută în 500 î.e.n. de scriitorul grec, Atheneus, care descrie o competitie culinară petrecută în oraşul Sybaros (sudul Italiei de astăzi). Câştigătorul acestei competiţii beneficia de un drept exclusiv de a-şi prepara felul de mâncare pe perioada unui an.

Arhitectul Filioop Brunelleschi primeşte în anul 1449 un brevet pentru o perioadă de 3 ani pentru inveţia sa care constă în construirea unei bărci menite să transporte marmură de-a lungul râului Arno.

În anul 1449, regele Henric al VI-lea ii acordă un brevet cu o valabilitate de 20 de ani lui John Utynam pentru aducerea tehnicii de a face sticlă colorată în Anglia.

Brevetul de invenţie, în sensul contemporan al sintagmei, a fost introdus în anul 1474 în Veneţia când s-a prevăzut că dispozitivele nou inventate trebuie să fie comunicate Republicii pentru ca inventatorul să dobândească dreptul de a interzice altora folosirea tehnicii sale.

În evoluţia istoriei brevetelor se remarcă trei perioade importante. Prima este perioada privilegiilor, situată între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea, în cursul căreia suveranul acorda monopolul de exploatare doar dacă i se părea oportun. Era un sistem condus de conceptul de utilitate si cel de favoritism. Cea de-a doua este perioada brevetelor naţionale (1790 – 1883), în cursul căreia inventatorii aveau dreptul de a solicita obţinerea unui brevet de invenţie şi acordarea acestuia depindea de factori obiectivi. Invenţiile erau însă protejate numai pe teritoriul unde se eliberase brevetul. Cea de-a treia perioadă – perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie, a început în anul 1883 şi continuă până în prezent.

1.2.Perioada internaţionalizării

La Paris, un congres internaţional a început să schiţeze o soluţie pentru protecţia internaţională a proprietăţii industriale. Organizarea unei conferinţe diplomatice a condus la semnarea, la 20 martie 1883, a convenţiei ce a avut ca urmare înfiinţarea Uniunii pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. De la această dată începe perioada internaţionalizării proprietăţii industriale şi, de asemenea, a sistemului de brevetare.

În anul 1967, în cadrul Conferinţei Diplomatice de la Stockholm, se încheie acordul pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Industriale şi sunt prevăzute uniunile pentru proprietate industrială şi pentru drept de autor ca structuri permanente.

1.3.Evoluţia legiferării brevetelor de invenţie în România

În România, primele legi în materia protecţiei invenţiile, sau „născocirilor”, cum erau denumite la vremea respecitivă au fost Regulamentele Organice, intrate în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuare 1832 în Moldova. Pe baza acestora, domnitorii acordau privilegii pentru invenţii precum : maşini de treierat, diverse maşini agricole, chibrite chimice, fabricarea hârtiei, fabricarea lumânărilor, producere cafelei, ambarcaţiuni din pânză impermeabilă.

Urmează o succesiune de proiecte legislative nefinalizate în 1860, 1861, 1865, 1873, 1880, 1885 din cauza opoziţiei industriaşilor neinteresaţi de reglementarea problemei.

Prima cerere pentru obţinerea unui brevet de invenţie a fost depusă de Constantin Stefanide în anul 1862 pentru o ramă de lemn, prevăzută cu geam pentru înrămarea tablourilor şi icoanelor. Acesta nu a primit însă un răspuns favorabil.

Primul brevet de invenţie românesc i-a fost acordat lui Paul Iacovenco la 11 octombrie 1865 printr-un decret-lege pentru inventarea unui „rezervor de exploatare şi conservare a păcurei”. Există însă cazuri de inventatori români care si-au brevetat invenţiile în alte ţări. Este cazul lui Petrache Poenaru, posesor al unui brevet francez pentru invenţia „condeiului portrăt fără sfârşit, alimentându-se el însuşi”- stiloul de astăzi.

Următorul brevet de invenţie au fost acordate abia în anul 1890 pentru invenţia locotenentului Rudolf Kopetzki. Acesta a obţinut „dreptul de fabricare şi importare în România a lampelor felinarelor şi maşinelor de lampe stingătoare”. În 1891 se eliberează un brevet pentru soneria căpitanului Kiricută iar în 1990 unul pentru plugul-sapă inventat de G. Daniilescu.

Se resimţe însă necesitatea unei legi cu caracter general în domeniu. Astfel, în ianuarie 1906 este promulgată prima lege asupra brevetelor de invenţie. Ea se aplică până în 1967. În anul 1991 este promulgată Legea nr. 64 privind brevetele de invenţie în România, lege care se aplică şi în prezent.

Capitolul II. Brevetul de invenţie

2.1 Dreptul la brevetul de invenţie

Convenția Brevetului European statuează în art. 60 că dreptul la brevetul european aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi. Invenția creată independent de mai multe persoane conferă drept de brevetare acelei persoane care a înregistrat cererea cu dată de depozit mai veche.