Procedura desfacerii căsătoriei

Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială, reglementată prin art. 607.-619, Cod.proc.civ., înţelegând prin „ procedură specială „ acel ansamblu de reguli care, într-o materie strict determinată de lege, derogă sub mai multe aspecte de la normele generale de procedură civilă, completându-se însă cu normele dreptului comun în măsura necesară şi compatibilă.

Sunt de senmalat îndeosebi următoarele caracteristici ale proceduri divorţului: dreptul de a cere desfacerea căsătoriei este recunoscut exclusiv soţilor; determinarea instanţei competente teritorial urmează reguli speciale; asupra unora dintre cererile accesorii sau icidentare instanţa de divorţ este obligată să statueze chiar şi din oficiu; admisibilitatea unora dintre mijloacele de .probă propuse în dovedirea existenţei şi temeiniciei motivelor de divorţ invocate se apreciază după criterii anume stabilite; actele de dispoziţie ale părţilor în cazul procesului sunt lipsite de unele din restricţiile dreptului comun; în fine, hotărârea de divorţ se particularizează şi ea, sub numeroase aspecte, de actele instanţei date fiind alte materii.

Acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor

Această regulă conferă un caracter strict personal acţiunii de divorţ. Din acest caracter decurg unele consecinţe:

Creditorii personali nu pot interveni prin intermediul acţiunii oblice şi nici nu pot continua acţiunea încapută de autorul ei;

Moştenitorii unuia dintre soţi, deşi ar putea avea unele interese, nu pot continua nici ei acţiunea pornită de antecesorul lor, întrucât căsătoria încetează prin moartea acestuia;

Procurorul nu poate introduce acţiunea de divorţ, dar el poate interveni într-un proces de divorţ, în care în orice fază a acestuia în cazurile când din căsătorie au rezultat copii minori. În aceste situaţii, instanţa va asculta autoritatea tutelară şi minorii care au împlinit vârsta de 10 ani.

Exercitarea acţiunii de divorţ în cazul soţului interzis

Dat fiind caracterul strict personal al acţiunii de divorţ, în literatura juridică se susţine că această acţiune nu poate fi exercitată pentru soţul interzis de către reprezentantul său legal, tutorele. Se susţine însă că dacă acţiunea a fost pornită de soţ înaintea punerii sale sub interdicţie, tutorele va putea continua acţiunea, reprezentându-l în acest caz pe interzis.

În privinţa reprezentării interzisului judecătoresc prin tutorele său, în faţa instanţelor de judecată nu este cazul să distingem între cazurile când el este pârât sau reclamat în procesul de divorţ, pentru a se permite reprezentarea interzisului numai când este pârât. O asemenea distincţie nu face nici legea. Astfel, art. 614 din Codul de procedură civilă, referitor la prezentarea părţilor în procesul de divorţ în faţa instanţelor de fond, prevede: “ părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privată de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar. “ Prin urmare, nici legea, vorbind de părţile din proces şi posibilitatea lor de a fi reprezentate prin mandatar, nu distinge între calitatea de reclamat sau pârât, iar printre cazurile de reprezentare din procesul de divorţ îl menţionează expres şi pe acela al soţului pus sub interdicţie.

Instanţa competentă

Se pronunţa asupra cererii de divorţ este judecătoria în a cărei ciîcumscnpţie se află ultimul domiciliu comun al soţilor dacă, la data introducerii cererii, cel puţin unul dintre soţi îşi are domiciliul în raza acestei instanţe; dacă soţii nu au avut un domiciliu comun, sau dacă nici unul dintre ei nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei de la ultimul domiciliu comun, competenţa teritorială revine judecătoriei de la domiciliul soţului pârât; când pârâtul nu are domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul reclamantului (art. 607 Cod.proc.civ.).

Semnalăm dispoziţia derogatorie în ceea ce priveşte competenţa teritorială a judecătoriei. Dacă de drept comun competenţa teritorială revine instanţei de la domiciliul pârâtului, în materie de divorţ, din raţiuni legate de înlesnirea administrării probelor în dovedirea motivelor de divorţ, determinarea judecătoriei competente se realizează potrivit normei imperative speciale, de strictă interpretare. Sunt imperative nu doar criteriile de stabilire a competenţei teritoriale, ci şi ordinea de aplicare a acestor criterii, ele operând în „cascadă" iar nu potrivit opţiunii reclamantului, cu alte cuvinte, de exemplu, judecătoria de la domiciliul pârâtului este competentă numai dacă soţii nu au avut niciodată un domiciliu comun sau dacă nici unul dintre ei nu mai locuieşte în raza teritorială a acestei instanţe.