Procedura extrădării pasive și active

SECTIUNEA I

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt Suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.

Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu, având în vedere izolarea pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu dreptul de azil.

Şi în perioada următoare, extrădarea a rămas la discreţia Suveranului, căruia fiecare individ îi era supus.

După căderea dinastiei Stuart în Anglia şi instaurarea monarhiei constituţionale şi parlamentare, au început să apară conceptele de “Stat” şi de “individ”. Statul începe să se detaşeze de Suveran, iar individul devine subiect al Statului, iar nu obiect.

Declaraţia de la Philadelphia din 1776, precum şi Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 26 august 1789, adoptată în Franţa, au consacrat noi principii, pornind de la acela că oamenii se nasc liberi şi egali, până la principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut, în afara cazurilor determinate prin lege şi după formele prescrise de aceasta.

La sfârşitul Secolului Luminilor, s-a extins din ce în ce mai mult practica încheierii unor convenţii de extrădare bazate pe anumite principii cadru.

În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe asemenea acorduri. Unul dintre acestea este şi Convenţia de extrădare dintre România şi Marea Britanie, încheiată în anul 1893.

Cele două războaie mondiale au arătat că este absolut necesar ca Statele suverane să coopereze între ele, astfel încât au fost create organizaţiile internaţionale: Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană, etc..

În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult înlocuite de cele multilaterale.”

„Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.

Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului internaţional penal.”

Pornind de la definiţia extrădării ca act de suveranitate al statului solicitat, autorităţile centrale, de regulă ministerele de justiţie, au un rol foarte important în această materie. În marea majoritate a statelor, extrădarea se hotărăşte de o autoritate executivă (exemple: Departamentul de Stat al SUA, Consiliul de Miniştri în Franţa şi Spania, Guvernul în Suedia, ministrul justiţiei în Canada, Italia, etc), pe baza unei hotărâri judecătoreşti cu rol de aviz. In Romania, extrădarea este reglementată în Constituţie – art. 19, Codul penal – art. 9 şi Titlul II – „Extrădarea” din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 224/2006 .

În sistemul românesc, având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 19 alin. 4 din Constituţie, potrivit cărora extrădarea se hotărăşte de justiţie, rolul Ministerului Justiţiei este circumstanţiat cadrului constituţional şi constă, în esenţă, în: examenul de regularitate internaţională (verificarea conformităţii cererii cu tratatul aplicabil) efectuat anterior sesizării autorităţilor judiciare, în cazul extrădării pasive, şi, respectiv, posterior încheierii instanţei prin care se stabileşte că sunt întrunite condiţiile legale pentru a se solicita extrădarea, în cazul extrădării active; întocmirea şi transmiterea cererii de extrădare; punerea în executare, împreună cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive de extrădare, aprobarea tranzitului. În toate cazurile însă, mecanismul prevăzut de Legea nr. 302/2004, pentru a respecta dispoziţiile Constituţiei, este de aşa natură construit încât hotărârea finală o are instanţa judecătorească, nu numai în cazul extrădării pasive (din România), dar şi în cazul cererilor de extrădare formulate de România.

Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de extrădare prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală este următoarea:

SECTIUNEA a – II a

Privind condiţii pentru extrădare, are cinci

secţiuni:

a) Condiţii privitoare la persoană;

b) Condiţii privitoare la fapte;

c) Condiţii privitoare la pedeapsă;

d) Condiţii privitoare la competenţă;

e) Condiţii privitoare la procedură

a. Condiţii privitoare la persoană;

Persoanele supuse extrădării ( art. 4 ) sunt acelea a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale

Persoanele exceptate de la extrădarea din România,

potrivit art. 5, sunt :

-Cetăţenii români;

-Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în

România;

-Persoanele străine care au imunitate de jurisdicţie;

Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Calitate de cetăţean român sau de refugiat politic în

România se apreciază la data hotărârii asupra executării.