Procedura medierii

Istoric al medierii

Activitatea de mediere a fost practicată din cele mai vechi timpuri. Istoricii situează apariția acesteia în perioada comerțului fenician. Practicile din Grecia Antică și din Roma Antică au adus un înțeles adecvat termenului de „mediere”. Romanii au folosit mai multe denumiri pentru persoanele care se ocupau de acest proces, precum: medium, interpolator, conciliator, interlocutor și în final, mediator.

În Evul Mediu, în unele țări practica de mediere a fost interzisă, iar în altele putea fi realizată doar de către autoritățile centrale. În anumite culturi, mediatorul era considerat o persoană sacră, ce merita un respect deosebit.[2]

Medierea este o formă alternativă de rezolvare a disputelor între două sau mai multe părți ce doresc să ajungă la o înțelegere, cu ajutorul unei terțe persoane, specializate în calitate de mediator. Disputele pot implica (din punct de vedere al părților) state, organizații, comunității, indivizi.

Articolul alin. 1 și 2 din Legea 192/2006 reglementează medierea astfel: „Medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidentialitate.[1]

Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.”

Mediatorii utilizează tehnici specifice pentru a îmbunătăți dialogul dintre părțile implicate ajutând la atingerea unei convenții (cu efecte concrete) în problema pusă în discuție. Firește, mediatorul trebuie să fie imparțial, iar discuțiile să fie păstrate de către acesta în condiții de confidențialitate.

Părțile implicate pot folosi mediatori în probleme comerciale, legale, diplomatice, de comunitate sau neînțelegeri de la locul de muncă sau familiale.

PRINCIPIILE MEDIERII

1) Acceptul in cunoștință de cauză - părțile au dreptul de a fi informate cu privire la mediere, pentru a participa in procesul de mediere si a lua decizii in cunostinta de cauza. Părțile trebuie informate de mediator corect și explicit (pe ințelesul părților) cu privire la: posibilitatea de a rezolva disputa prin mediere, avantajele medierii, rolul mediatorului și consecințele acordului rezultat din mediere. Aceasta informare se face intotdeauna inainte de mediere, in etapa de convenire a medierii, pentru ca părțile, in cunostință de cauză, să decidă daca accepta serviciul de mediere.

In cazul in care soluționarea prin mediere a disputei intervine pe parcursul unui litigiu, mediatorul va informa partile si asupra consecințelor medierii asupra procesului aflat pe rolul instanțelor și va indruma părțile cum să procedeze cu documentele rezultate din mediere.

2) Caracterul voluntar al medierii - părțile au dreptul de a decide liber dacă acceptă sau nu soluționarea disputei prin mediere

Observație: se face distincția intre etapa procedurală de soluționare pe cale amiabilă (prin mediere, negociere, conciliere, facilitare.) care poate fi obligatorie și participarea propriu-zis la mediere, care nu poate avea loc decât in mod voluntar, cu liberul consimțământ al pțrților. Similar negocierii, unde părțile nu pot fi obligate să negocieze impotriva voinței lor, nici in mediere partile nu pot fi obligate sa medieze. In cadrul medierii are loc tot un proces de negociere, cu diferenta ca partile sunt ajutate de mediator pentru ca nu au capacitatea sau nu sunt in situatia de a mai negocia singure.

Din aceste rațiuni, putem vorbi de o procedură prealabilă obligatorie pentru părțile în dispută de a încerca soluționarea prin mediere înainte de a se adresa instalor de judecată dar si in acest cay, după informarea părților cu privire la mediere, părțile decid libere dacă participă sau nu în procesul de mediere propriu-zis.(exemplu: procedura prealabilă obligatorie a medierii în cazul disputelor comerciale cu obiect evaluabil în bani - legea 202/2010).

3) Autodeterminarea - partile au dreptul sa-si defineasca ele insele problemele de rezolvat, interesele, solutiile si sa decida liber asupra acelei solutii care este cea mai convenabila din perspectiva intereselor lor. Partile au dreptul de a alege si accepta mediatorul.

4) Neutralitatea si impartialitatea mediatorului.

Neutralitate - mediatorul nu trebuie sa se afle in conflict de interese fata de parti sau fata de obiectul conflictului.

Impartialitate - mediatorul trebuie sa conduca procesul de mediere in mod nepartinitor, sa asigure echilibrul de putere la masa medierii, sa trateze părțile cu corectitudine si sa asigure egalitate de tratament pe tot parcursul procesului de mediere.

5) Confidentialitate - mediatorul va asigura confidentialitatea tuturor informatiilor comunicate de parti in timpul procedurii de mediere. Mediatorul este obligat sa restituie partilor toate inscrisurile care i-au fost inmanate de parti. Acest principiul interzice mediatorul să acționeze ca avocat al vreuneia dintre parti, în timpul si dupa desfașurarea procesului de mediere. Totodata din acest principiu rezultă și imposibilitatea părților și a organelor judiciare de a chema mediatorul în instanță în calitate de martor.