Proiect Individual la Drept

1. Formulaţi şi comentaţi definiţia dreptului

În dreptul român contemporan, profesorul Nicolae Popa defineşte DREPTUL astfel: „Ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”.

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului subiectelor de drept în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. Prin urmare dreptul este un ansamblu de norme sau reguli de conduită obligatorii destinate a reglementa comportarea oamenilor în societate. Ele consfinţesc drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forţa publică.

2. Morala

Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor, totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre oameni” (Psihologia consonantistă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982). Este ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului. Este ştiinţa echilibrului social, ştiinţa acordului sau a consonanţei între interesele indivizilor, sau între interesele individului şi interesele societăţii.

Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună, dispreţ etc.); este ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face să sporească durerea şi nenorocirea societăţii.

Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism, indiferenţă socială).

Acelaşi autor defineşte dreptul ca „morală etatizată, codificată, legiferată”.

Morala transmite, încredinţează dreptului, cele mai importante reguli ale sale pentru a le transforma în reguli juridice obligatorii.

În felul acesta dreptul asigură realizarea scopurilor moralei.

3. Obiceiul sau tradiţiile populare

Acesta este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul sau cutuma reprezintă o formă de exprimare a unor reguli care s-au format în timp şi care sunt respectate în virtutea unor deprinderi îndelungate, fără să fie impuse prin constrângere.

Pentru ca o anumită regulă obişnuielnică să devină cutumă este necesar să îndeplinească următoarele condiţii:

-să aibă un caracter uniform;

-să se aplice în mod repetat ;

-să aibă o anume durată.

Astfel simpla repetare a unor practici nu înseamnă în mod necesar crearea unei cutume. Practica generatoare de cutume trebuie să fie uniformă, repetabilă şi să aibă o durată în timp. Toate aceste atribute trebuie să se aplice simultan. In dreptul internaţional o anumită cutumă poate fi consfiinţită şi constatată de un organ de drept public.

Având în vedere faptul că această normă de drept nu este scrisă, ea se caracterizează prin o deosebită mobilitate. Pentru a se constata continuitea normelor cutumiare, s-a impus codificarea cutumelor. Codificarea are efectul întreruperii caracterului evolutiv al cutumei, si de aceea, cu toate că se poate forma o noua cutumă, ea nu va putea contrazice norma cuprinsă într-un cod de legi sau norma uniformă. Cutuma se întemeiază pe cazuri concrete, la care se face referire, fiind evocate aceste cazuri ca precedente. In sistemul de drept anglo-saxon, dreptul cutumiar este un important izvor al dreptului. De asemenea, în dreptul internaţional public, obiceiul juridic este izvor principal de drept alături de tratat, reprezentând exprimarea tacită a consimţământului statelor cu privire la cunoaşterea unor reguli determinate ca norme de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.

In România, poziţia dreptului obişnuielnic (cutumiar) s-a păstrat puternică până la începutul veacului al XIX-lea, alcătuind obiceiul pământului sau legea românească: JUS VALAHICUM sau IUS VALACHORUM. Primele legi româneşti ale lui Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Codurile lui Calimach şi Caragea lăsau loc de manifestare forţei obiceiului şi făceau referire expresă la dreptul cutumiar. După apariţia Codului civil din 1864, rolul obiceiului se restrânge, iar codul face trimitere expresă prin câteva articole la obiceiul juridic: 548, 600, 607, 1351, 1456, 1443.