Proprietatea Intelectuală din Perspectiva Istorică

Introducere

Dreptul proprietătii intelectuale are ca obiect de studiu protectia creatiei intelectuale în domeniile industrial, stiintific, literar si artistic, precum si semnele distinctive ale activitătii de comert.

Cu toate că este traditională, denumirea de proprietate intelectuală are un sens figurativ. În categoria proprietătii intelectuale se încadrează drepturile de proprietate industrială si drepturile de autor. Cele două domenii ale drepturilor intelectuale se aseamănă prin obiectul protectiei juridice si natura drepturilor subiective ale autorilor. Drepturile de proprietate intelectuală poartă asupra unor bunuri incorporabile, protejate prin reglementari speciale.

Proprietatea intelectuală în diferite perioade istorice

1. Perioada antică

Recunoaşterea exclusivităţii realizatorilor de creaţii intelectuale în exploatarea acestora a venit relativ târziu Existenţa unei astfel de recunoaşteri este cel puţin discutabilă în Antichitate şi mai ales la Roma. S-a afirmat, de exemplu, că „nici grecii şi nici romanii nu au recunoscut o protecţie" a creaţiilor intelectuale. Cu toate acestea, se regăsesc în literatura latină reacţii care pot fi considerate încercări de afirmare a drepturilor morale, în special al dreptului la recunoaşterea calităţii de autor.

Printre exemplele des menţionate de doctrină se află cel al lui Marţial , care, în Epigrame, descrie uzurparea calităţii sale de autor prin preluarea poemelor sale de diverşi autori. Cele mai dese încercări au fost de sancţionare simbolică a încălcării unui drept moral, prin condamnarea publică. Astfel, după ce şi-a exprimat în tratatul său de arhitectură opinia cu privire la plagiatori, Vitruve a demascat poeţii participanţi la un concurs de poezie organizat în Grecia antică, aceştia fiind condamnaţi pentru furt

Dreptul autorului se reducea în antichitate la dreptul asupra manuscriselor, iar manuscrisele faceau obiectul comertului. E de observat ca dupa moartea lui Eschil , atenienii au permis altor poeti să reia tragediile acestuia sub aceeasi formă sau într-o formă modificată. Chiar si fiul acestuia, Eufarion, prezintă tragedii ale tatălui său, inclusiv cele care nu fuseseră prezentate, dar el a actionat ca un succesor al lui de cujus în sensul ca a dobândit elementul activ patrimonial de la autorul manuscrisului, dar nu ca un drept al autorilor al acestor tragedii.

Se cunoaste o singură protectie carcateristică dreptului de autor : sanctionarea prin blam public a plagiaturilor în Alexandria, ceea ce înseamnă că într-o anumită măsură se recunoaste un drept moral asupra manuscrisului.

Originea termenului „plagiat"

O altă controversă existentă în literatura juridică se referă la termenul de plagiat, utilizat în epocă pentru a descrie furtul ideilor. Neexistând dovezi certe că hoţii de idei erau condamnaţi, precum hoţii de copii în baza Fabia plagiarm singura certitudine ca privire la sens rămâne utilizarea de către Marţial într-unui dintre poemele sale a cuvântului „plagiator pentru a-i condamna moral pe cei care îi „furaseră" poemele.

Concluzia aproape unanimă este ca, în antichitate, a existat o recunoaştere morală a dreptului la respectarea calităţii de autor, fără o protecţie legislativă reală.

2. Evul mediu si creaţia intelectuală

Pentru a vorbi despre creaţie intelectuală şi protecţia sa in Evul mediu, ar trebui să ne plasăm pe o poziţie pro sau contra efectelor atitudinii generale a bisericii în acea perioadă. Unii au numit-o perioadă neagră pentru cunoaştere, având în vedere lista neagră a cărţilor interzise de Biserica catolică.

Conceptia asupra drepturilor de autor nu s-a schimbat în Evul Mediu, dar aceasta e perioada în care se dezvoltă industria copistilor si dreptul exclusiv de transcriere a manuscriselor. Initial, dreptul de transcriere a fost monopolul călugărilor. Mai târziu a devenit o industrie în mâna universitătilor si în acest domeniu s-a confirmat regula potrivit căreia reglementarea legală este ulterioară aparitiei realitătii sociale, pe care o urmează nu o precede.