Protecția așezărilor umane

I: CONSIDERAŢII GENERALE:

1) Noţiunile de „aşezare umană” respectiv „cadre de la vie”:

Pentru a defini cele două noţiuni este nevoie de o încadrare în terminologia generală. În primul rând, prin „mediu” se înţelege ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aer , apă, sol, subsol, aspecte caracteristice ale peisajului, straturi atmosferice, materii organice şi anorganice, fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii, condiţiile care pot influenţa viaţa omului etc .

În documentele internaţionale se obişnuieşte să se împartă mediul uman în : mediu natural, mediu construit sau artificial şi mediu social. În dreptul mediului interesează primele două, care sunt supuse unei protecţii juridice complexe atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. Mediul natural împreună cu mediul artificial constituie mediul în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea .

„Mediul artificial” sau „mediul civilizat” este mediul creat de mintea şi mâna omului. Se compune din două elemente : aşezări umane şi tot ceea ce este creat de om în afara aşezărilor umane ( construcţii şi lucrări realizate de om şi aşezate dincolo de perimetrul comunelor şi oraşelor : şoselele, autostrăzile, căile ferate, viaductele, barajele, podurile) .

Conceptul de mediu artificial priveşte în sens larg întreaga tehnosferă, totalitatea creaţiei materiale a omului şi poate fi împărţit în două mari obiective: aşezări umane şi construcţiile din afara acestor aşezări. Tocmai de aceea, în perspectiva sarcinilor protecţiei mediului, toate ramurile ştiinţei şi tehnicii trebuie să prefigureze perspectivele vieţii şi activităţii oamenilor; toate invenţiile şi descoperirile, tot ceea ce creează omul în mod artificial trebuie să corespundă cerinţelor protecţiei mediului .

În literatura de specialitate apare un alt concept, cel de „nişă umană”, definit ca totalitatea locuinţelor de pe glob. Conceptul este utilizat în special în relaţie cu poluarea produsă de om. Surse de poluare din nişa umană sunt constituite din deşeuri rezultate din activitatea industrială a omului şi deşeuri proprii existenţei umane (dejecţii, cadavre) rezultate din activitatea fiziologică. Nişa umană, ca sursă de poluare, produce efecte în continuă creştere datorită diversificării deşeurilor produse, creşterii cantităţii de deşeuri şi aglomerării nişelor individuale în marile oraşe, unde procesele naturale de autopurificare sunt limitate .

„Aşezările umane” sunt sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create de populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie, energie şi informaţie este realizată de om. Aşezările umane există sub forme extrem de diverse. O aşezare umană include construcţii de locuinţe, construcţii publice, instituţii private, platforme industriale, pieţe şi străzi, locuri de odihnă şi agrement adică tot ceea ce se găseşte în interiorul graniţelor administrative ale localităţii şi este creat de om .

„Cadre de la vie” include elementele din definiţia aşezărilor umane dintr-o altă perspectivă, mult lărgită. „La protection du cadre de la vie” presupune raportarea le nevoile umane, fiinţa umană este reperul acestei definiri fiind centrul eforturilor pentru creearea unui mediu de viaţă sănătos. În dreptul francez nu există noţiunea de protecţie a aşezărilor umane deoarece problemele principale ale protecţiei cadrului de viaţă beneficiază de capitole separate (colectarea deşeurilor, calitatea construcţiilor etc). Prin urmare capitolul „protection du cadre de la vie” rezumă probleme referitoare la poluarea vizuală (publicitate, aspectul general al construcţiilor) şi poluarea fonică.

Există o distincţie importantă care trebuie făcută din start între aşezările urbane şi cele rurale. Deşi face parte din ecosistemele artificiale, spre deosebire de cele naturale, ecosistemul aşezării rurale poate fi considerat ca o parte a agroecosistemului întrucât existenţa lui este determinată de producţia primară şi secundară a acestor componente ale biosferei. Aşezările rurale se înfăţişează ca o dublă realitate teritorială, concretizată prin locul de concentrare a locuinţelor (vatra) cât şi prin locul de muncă (moşia). Ambele componente constituie o singură unitate teritorială delimitată de hotarul obştii săteşti. Din fiecare din cele două componente ale ecosistemului rural, vatră şi moşie, rezultă funcţii şi structuri care împreună configurează modul de viaţă rural, adică colectivitatea respectivă în raport cu mediul înconjurător şi sistemul de aşezări rurale şi urbane . Acest mod de viaţă generează resurse şi nevoi specifice, prin urmare unele caracteristici ce trebuie extrase din contextul general al protecţiei aşezărilor umane.