Protecția atmosferei

1. Notiune:

Etimologic cuvantul “atmosfera” provine din limba greaaca( athmos=aer si spherein=aer, invelis), iar daca am incerca sa o definim, am putea spune ca aceasta desemneaza invelisul gazos, alcatuit din aer, care inconjoara Pamantul, fara o limita superioara precisa, avand o compoitie si proprietati aproximativ constante pana la circa 3.000 m altitudine.

Atmosfera actioneaza ca o patura protectoare, mentinand o temperature propice vietii pe Pamant si ecranand razele daunatoare ale Soarelui. Formata din mai multe straturi distinct, atmosfera actioneaza ca un “ depozit”pentru diverse gaze si particule.

Totodata potrivit OUG nr. 243/ 2000, prin atmosfera se intelege “masa de aer care inconjoara suprafata terestra, incluzand si stratul de ozon”. Atmosfera planetei noastre este practic 100 % gazoasă, conţinând însă şi urme de substanţe solide, prezente în stare fin divizată. Altfel spus, aerul este un amestec de gaze. Acesta conţine 78% azot, 21% oxigen, 1% alte gaze (argon, neon, heliu, bioxid de carbon). În atmosferă, aerul ocupă cca. 96% din volum, restul de 4% fiind ocupat de vapori de apă.

Ca element important al mediului, aerul atmosferic, calitatea acestuia prezintă o semnificaţie deosebită pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru existenţa faunei şi florei.

Datorită particularităţilor naturale ale atmosferei şi consecinţelor activităţilor umane, poluarea aerului, datorită creşterii concentraţiei unor constituienţi normali ai atmosferei sau pătrunderii unor compuşi străini acestui mediu – elemente radioactive, substanţe organice de sinteză ş.a., constituie o relitate tot mai evidentă a societăţii modern.

Aşadar, compoziţia atmosferei s-a schimbat de-a lungul celor aproximativ 2,5 - 2,8 miliarde de ani de când există, de la o atmosferă primitivă la cea actuală, trecând prin mai multe faze intermediare, în decursul cărora atmosfera şi-a schimbat nu numai compoziţia chimică, dar şi alte caracteristici precum ar fi densitate, grosime, transparenţă, şi altele.

În vederea prevenirii şi ameliorării calităţii atmosferei în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca întreg, un rol important îl are conformarea activităţilor şi instalaţiilor la prevederile legislatiei europene în domeniul protecţiei atmosferei. Pentru aceasta, Serviciul Protecţia Atmosferei monitorizează stadiul implementării legislaţiei comunitare din domeniul protecţiei atmosferei asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare în domeniul protecţiei mediului.

În condiţiile dezvoltării civilizaţiei, având în vedere toate avantajele şi dezavantajele sale, protecţia mediului a devenit o preocupare primordială, dar în acelaşi timp, o sarcină dificilă, a cărei realizare presupune nu doar eforturi material-financiare şi organizaţii naţionale şi internaţionale, dar şi formarea şi dezvoltarea unei conştiinţe ecologice.

2. Cauzele si efectele principale ale poluarii atmosferei

Prima conferinta general europeana sub denumirea de “Conventia privind poluarea atmosferica transfronaliera pe distante lungi” incheiata la 13 noiembrie 1979, defineste poluarea ca “ introducerea in atmosfera de catre om, direct sau indirect, de substante sau energii care au o actiune nociva de natura sa puna in pericol santatea omului, sa dauneze resurselor biologice si ecositemelor, sa deterioreze bunurile materiale si sa aduca atingere sau sa pagubeasca valorile de agremenet si alte ultilizari legitime ale mediului inconjurator”.

Poluarea atmosferica s-a manifestat si a fost perceputa mult timp ca un fenomen local, care nu afecta decat orasele si zonele industrializate. Abia in anii 1970 s-a pus problema propagarii efectelor sale pe distante lungi. In Europa, tarile scandinave erau in special afectate. S-a extimat ca, in luna august 1979, in zonele cele mai expuse ale Norvegiei, s-a depus in medie o tona de substante sulfuroase pe km patrat. Principala consecinta au fost ploile acide, care au afectat vegetatia, apele de suprafata si activitatile umane. Inca de la inceputul anilor’80, o alta problema si-a facut aparitia : disparitia padurilor, fenomen numit Waldsterben in Germania. Studiile expertilor au ajuns la concluzia ca poluarea atmosferica contribuie la destabilizarea ecosistemelor forestiere. Arborii isi pierd rezistenta si devin mai vulnerabili la atacurile virusilor si parazitilor.

In mai 1986, calatoria unui nor radioactiv pe deasupra a mai bine de jumatate din continental Europa, consecinta accidentului centralei nucleare de la Cernobal, a adus confirmarea caracterului international al poluarii aerului si, in acelasi timp, a condus la dezvoltarea unei noi dimensiuni a acestei problema. Alte descoperiri au fost facute relative recent: diminuarea moleculelor de ozon in stratosfera si pe de alta parte, pericolul modificarii climatului planetei.

Principalii poluanti ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluantii carbonici, hidrocarburile, compusii azotului, poluantii minerali, substante radioactive, praful bacterian, etc. Dintre acestia, oxidul de carbon este cel mai raspandit. El provine in proportie de aproape 60% de la vechicule.

Poluantii din atmosfera se impart in doua grupe mari:

1) Poluanti primari, care sunt emisi direct din surse identificate sau identificabile si

2) poluanti secundari care sunt produsi in aer prin interactiunea a doi sau mai multi poluanti sau prin reactia cu anumiti constituenti ai aerului. Odata patrunsi in atmosfera, foarte putini poluanti isi pastreaza integritatea. In general, ca urmare a reactiilor chimice si a influentelor termice, acestia isi schimba total identitatea.