Protecția bunurilor și a mediului - semne distinctive în DIU

I. Introducere

Dreptul internaţional contemporan a reglementat problematica războaielor din mai multe unghiuri de vedere şi pe mai multe planuri. La început, statele puternice au fost preocupate să dea expresie juridică legitimităţii războiaelor, apoi s-a urmărit să se reglementeze fiecare fază a războiului, începând cu declanşarea ostilităţilor şi terminând cu încheierea păcii. Efectele produse de actele de cruzime, de atrocităţile săvârşite de armatele unor state pe câmpul de luptă şi pe teritoriul statelor cotropite au determinat unele societăţi de caritate, în special Crucea Roşie Internaţională, să ia iniţiativa elaborării unui corp de legi cu caracter umanitar, care să asigure protecţia şi un tratament omenos persoanelor scoase din luptă şi celor care nu participă direct la ostilităţi. Astfel a luat naştere o nouă ramură a dreptului internaţional – Dreptul Internaţional Umanitar. Codificarea, precizarea şi dezvoltarea normelor şi principiilor cu caracter umanitar făcându-se în oraşul Geneva. Drumul parcurs de dreptul internaţional pe această cale a fost destul de lung şi anevoios şi el redă, în fiecare din etapele sale, realităţile vremurilor respective concepţiile dominante asupra comportamentului statelor în viaţa internaţională.

Înainte de a se cristaliza ca ramură de sine stătătoare a dreptului internaţional, în practica războaielor au apărut o serie de obiceiuri care, cu timpul au devenit cutume ce impuneau anumite restricţii în desfăşurarea ostilităţilor. Încă din cele mai vechi timpuri au apărut anumite reguli care interziceau folosirea acelor arme care produceau distrugeri masive şi suferinţe inutile: Legile lui Manu, epopeele lui Ramayana şi Mahabharata, scrieri greceşti etc. În epoca modernă, legile şi obiceiurile războiului încep din ce în ce mai mult să-şi aibă izvorul în convenţii internaţionale cum ar fi: Declaraţia de la Sankt Petersburg (1868) care stabileşte anumite limite în utilizarea unor mijloace de luptă, Convenţiile Conferinţelor de la Haga (1899 şi 1907) care conţin o reglementara detaliată a problemelor legate de toate formele de război practicate până atunci.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea a luat fiinţă dreptul internaţional umanitar. La originea acestuia au stat o serie de idei umanitare propagate de vizionari generoşi dau de idealişti utopici. Primele norme convenţionale cu caracter umanitar au fost consacrate în Convenţia de la Geneva (1864) pentru amelioararea soartei militarilor răniţi din armatele aflate în campanie. Convenţia de la Geneva, deşi cu caracter umanitar apare ca un instrument menit să protejeze persoanele, diverse grupuri de indivizi în caz de conflict armat. Există un consens în rândul specialiştilor în aprecierea că „Convenţia asupra ameliorării soartei militarilor răniţi în armetele în campanie” constituie o inovaţie în punerea bazelor acestui drept, atât prin caracterul său de permanenţă, cât şi prin tendinţa sa spre universalitate. Convenţia se află la originea puternicei mişcări care tinde să reglementeze, pe cale paşnică, conflictele şi să menţină pacea, acţiune susţinută de Organizaţia Naţiunilor Unite. Prin convenţia din 1864 militarilor răniţi în războiul terestru s-a extins şi la victimile războiului naval.

Caracteristica reglementărilor în vigoare până la primul război mondial consta în faptul că ele urmăreau temperarea actelor de violenţă şi protecţia răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor şi prizonierilor de război în condiţiile în care subordonată necesităţilor luptei armate. Cel de al II-lea război mondial avea să dovedească, prin zecile de lagăre ale morţii create de nazişti pe teritorile tărilor ocupate, prin numeroasele victime în rândul populaţiei civile, caracterul lacunar important al reglementărilor privind protecţia juridică a combatanţiilor, a victimelor războiului. Omenirea a ajunsla concluzia că pacea şi securitatea popoarelor trebuiau clădite pe baze noi, care să excludă definitiv orice intenţie de agresiune. Punctul de pornire l-a constituit adaptarea Cartei ONU care consacră principiul nefolosirii forţei şi ameninţării cu forţa. Necesitatea punerii de acord a conţinutului dreptului războiului şi a dreptului umanitar cu principiul enunţat a relevat câteva direcţii în care trebuia acţionat: elaborarea de noi reguli referitoare la raporturile dintre combatanţi pe câmpul de luptă la mijloacele folosite etc.

Unul dintre principiile de bază ale dreptului internaţional este acela că violenţa nu trebuie folosită decât împotriva celui care o foloseşte. Până la marea conflagraţie dintre anii 1939-1945 dreptul internaţional nu asigura populaţiei civile o protecţie eficientă în caz de conflict armat şi nici nu îşi propunea un astfel de obiectiv, întrucât civilii rămâneau în afara luptei. Principiul înscris în Declaraţia de la Petersburg din 1868 conform căruia „singurul scop legitim pe care statele trebuie să şi-l propună în timp de război este slăbirea forţelor militare ale inamicului” poate fi interpretat în sensul că autorii documentului au avut în vedere protejarea populaţiei civile împotriva riscurilor unui conflict armat. Articolele 25-27 din Regulamentul anexă al Congresului al IV-lea de la Haga din 1907 interzice bombardarea, prin orice mijloace, a oraşelor, satelor, locuinţelor care nu sunt apărate şi obligă pe comandantul trupelor de atac, ca înainte de bombardament să ia toate măsurile posibile pentru a preveni autorităţile.