Protecția internațională a drepturilor omului - dreptul la viață

1. Noţiuni introductive

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau C.E.D.O. există pentru a apăra dreptul la viaţă, la proces echitabil, la votare, la respectarea bunurilor personale, libertatea de exprimare, de gândire şi religie. Curtea este competentă în a soluţiona litigiile care îi sunt supuse privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar are şi o competenţă consultativă.

Apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale se bazează, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic şi, pe de altă parte, pe o concepţie comună şi respectul comun al drepturilor omului.

Cel mai natural drept al omului este dreptul la viaţă şi nu întâmplător garanţia protecţiei

acestui drept este cuprinsă în articolul 2 al Convenţiei europene de la care nu se admite nici o derogare. Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a afirmat că, fără protejarea acestui drept, exercitarea oricăror altor drepturi sau libertăţi garantate de Convenţia europeană ar fi iluzorie.

Dreptul la viaţă este înfăţişat ca având două dimensiuni: un conţinut minimal şi un conţinut maximal. Stricto sensu, dreptul la viaţă protejează fiinţa umană contra atingerilor aduse integrităţii sale corporale din partea unei alte persoane, fiind deci în principal o interdicţie de a ucide o altă fiinţă. Lato sensu, dreptul la viaţă reprezintă o expresie care desemnează ansamblul drepturilor care sunt atribuite fiinţelor vii în general şi oamenilor în particular.

Atingerile aduse dreptului la viaţă pot privi acţiunile prin care se pune capăt vieţii, moartea – concepută într-un sens general: pedeapsa cu moartea, întreruperea voluntară a sarcinii, eutanasierea, eugenismul, războiul şi sinuciderea.

Potrivit art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului :

“1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată vreunei persoane în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu aceasta pedeapsa, prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care ea rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva unei violenţe ilegale,

b) Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute,

c) Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

2. Obligaţii pozitive şi obligaţii negative

Dreptul la viaţă presupune obligaţia statului de a nu provoca moartea cu intenţie, decât în cazul executării unei hotărâri judecătoreşti pentru aplicarea unei sancţiuni penale cu pedeapsa capitală în condiţiile legii. În consecinţă, chiar dacă norma europeană nu a interzis, în mod expres, orice suprimare a vieţii, admiţând decesul rezultat din acte licite de război, în prezent, dreptul la viaţă s-a impus ca un principiu esenţial.

Convenţia europeană a fost redactată într-o perioadă în care mare parte din statele fondatoare ale Consiliului Europei reglementau pedeapsa capitală. În prezent, articolul 2 trebuie analizat din perspectiva Protocolului adiţional nr. 6 şi, respectiv 13, la Convenţia europeană prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită.

Protocolul 6 prevede că un stat nu poate condamna nici o persoana la pedeapsa cu moartea şi că nimeni nu poate fi supus executării unei asemenea pedepse după asumarea angajamentelor juridice presupuse de acest instrument juridic. Acesta dă, totuşi, posibilitatea ca pedeapsa cu moartea să poată fi prevazută în condiţiile în care aplicarea acesteia ar fi rezultat din fapte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Protocolul 13 stipulează că pedeapsa cu moartea este considerată abolită în toate împrejurările, indiferent de situaţia de pace sau de război.

Este evident că judecătorii de la Strasbourg realizeză un control extrem de riguros al raţiunilor care au condus agenţii statului la folosirea forţei letale, criteriul principal pe care îl folosesc fiind cel al proporţionalităţii mijloacelor folosite cu starea de pericol pe care o reprezenta persoana în cauză .

Astfel, în hotarârea din cauza Nachova şi alţii c. Bulgariei, Curtea a analizat compatibilitatea cu articolul 2 a unor operaţiuni de arestare a unor persoane de etnie romă. Curtea a apreciat că în circumstanţele cauzei, articolul 2 din Convenţie interzicea recurgerea orice recurgere la forţa potenţial letală, în ciuda riscului de fugă a victimelor.

Curtea europeană analizează circumstanţele particulare ale fiecărui caz, cum ar fi pericolul concret pe care îl reprezintă persoanele a căror viaţă este pusă în pericol, cadrul legal care autorizează folosirea forţei letale, pregătirea riguroasă sau nu a misiunii de către forţele de ordine, tipul de armanent folosit, modul concret în care este folosită forţa letală.

Conţinutul dreptului la viaţă nu trebuie, însă, înţeles ca limitându-se doar la interdicţia uciderii persoanei. În acelaşi timp, el nu presupune obligaţia statului de a lua măsuri privind asigurarea unui anumit nivel de viaţă necesar supravieţuirii, pentru ca dreptul la un nivel de viaţă suficient, sau, mai exact, dreptul la condiţii minime de existenţă, nu-şi găseşte temeiul juridic în articolul menţionat, acesta fiind un drept social care poate fi dedus din alte norme juridice aplicabile.

Legislaţia penală română în vigoare ocroteşte viaţa persoanei prin incriminarea într-o secţiune distinctă intitulată “Omuciderea” a faptelor prin care este suprimată viaţa altei persoane. Această ocrotire începe, în cadrul secţiunii amintite, din momentul în când copilul se naşte şi îşi începe existenţa sa independentă de corpul mamei, şi durează până la încetarea din viaţă a persoanei (moartea biologică) . Ocrotirea este garantată indiferent de sex, vârstă şi de capacitatea de a trăi mai mult sau nu.