Protecția Invențiilor în Spațiul European

1. Introducere în studiul proprietății intelectuale - invențiile

Prin prezenta lucrare se aduc la cunoștință modalitățile de protecție a dreptului de proprietate intelectuală, mai cu seamă a invențiilor.

Am expus importanța reglementării și utilitatea lucrării date de faptul că dreptul de proprietate intelectuală este o ramură de drept în continuă dezvoltare, fapt ce se datorează progresul tehnologic.

De cele mai multe ori, progresul tehnic se asociază cu noțiunea de invenție.

Invențiile fac parte din creațiile umane care formează obiectul dreptului de proprietate intelectuală.

Despre dreptul de proprietate intelectuală, implicit invenția, se poate preciza că sunt reglementate prin următoarele convenții internaționale: Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale,Convenția de la Berna din 1886 pentru protecția operelor literare și artistice, Convenția de la Stockholm, din 1967, pentru înființarea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) precum și alte acte normative prezentate în cuprinsul acestei lucrări.

Cu toate că România este stat semnatar al acestor convenții, pe teritoriul său se înregistrează încălcări grave ale dreptului de proprietate intelectuală.

Pe cale de consecință, se vor identifica o parte dintre aceste încălcări și se vor prezenta sugestii privitoare la viitoarele reglementări cu scopul de a diminua ponderea faptelor prin care se încalcă dreptului de proprietate intelectuală.

Atât încălcările, cât și sugestiile referitoare la invenții se vor prezenta și, totodată, se vor propune în urma analizei studiului de caz de caz despre cele mai importante invenții românești.

2. Reglementarea invenției în documentele internaționale și în legislația internă

2.1 Documente internaționale

Primele reglementări internaţionale de protecţie a creaţiilor formând obiectul drepturilor de proprietate intelectuală, au fost elaborate pentru început în Franţa secolului al XVII-lea şi remarcând principala, dar şi printre cele mai vechi convenţii în domeniul dreptului de autor - Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 1886 - completată ulterior printr-un act adiţional şi printr-o Declaraţie interpretativă semnată la Paris în 1896, precum şi revizuită prin Actul de la Paris din 1971.

Alte acte normative internaţionale şi europene ce marchează momente importante în protecţia legală a proprietăţii intelectuale:

a) Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale

Legislația destul de diferită a diverselor țări ale lumii, riscul ca o invenție publicată într-o țară să distrugă noutatea invenției în alte țări, dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu caracter internațional, cresterea comerțului internațional au reprezentat cei mai importanți factori care au determinat cursul armonizării legilor industriale la nivel internațional.

După un număr de reuniuni internaționale, Conferința internațională de la Paris din 1883 s-a încheiat prin semnarea Convenției pentru protecția proprietății industriale, care a intrat în vigoare la 7 iulie 1884. Prin această Convenție a fost creată și Uniunea Internațională pentru Protecția Proprietății Industriale.

Convenția de la Paris are un caracter deschis. Dacă, la adoptarea ei, Convenția a fost semnată de 11 state fondatoare, la 1 ianuarie 1999 un număr de 154 de state erau membre ale Uniunii. Convenția de la Paris a fost supusă unor revizuiri priodice.

România a aderat la Convenția de la Paris, revizuită la Bruxelles (1897) și Washington (1911) printr-un Decret-lege din anul 1920. Ulterior, în anul 1963, țara noastră a aderat la textele revizuite de la Haga (1925), Londra (1934) și Lisabona (1958), iar în anul 1969, România a ratificat forma Convenției revizuită la Stockholm (1967).

Principalele prevederi ale Convenției de la Paris pot fi împărțite

în patru mari categorii:

- prevederi care conțin reglementări de drept material ce garantează un drept de bază, cunoscut ca dreptul la tratament național. Principiul tratamentului național înseamnă ca fiecare țară membră a Uniunii de la Paris este obligată să asigure cetățenilor celorlalte țări membre aceeași protecție pe care o asigură propriilor săi cetățeni;

- a doua categorie de prevederi stabilește un drept de bază cunoscut

ca dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă că un candidat

(sau succesorul ori succesorii săi la titlu) care și-a înregistrat un drept de

proprietate industrială într-una din țările membre ale Uniunii, trebuie să

beneficieze de protecție în toate celelalte țări membre;

- a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de reglementări comune de drept material, care conțin fie reguli privind drepturi si

Obligații ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind sau permit țărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări;

- a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ și cuprinde clauzele finale ale Convenției.