Protecția refugiaților

SCURT ISTORIC.

Prima manifestare a acestei solidaritati internationale şi-a făcut aparitia dupa primul razboi mondial, în efortul de a face fata miscarilor de masa legate in principal de : revolutia din Rusia si prabusirea Imperiului Otoman.

Liga Natiunilor este primul organism prin care comunitatea internatională incepe sa-si asume responsabilitati in beneficiul refugiatilor prin adoptarea unei serii de acorduri internationale. In 1921 , in cadrul Societatii Natiunilor ( devenita ulterior Liga Natiunilor) ia fiinta Comitetul petru refugiati. Protectia acestui Comitet a fost acordata initial refugiatilor rusi si armeni, pentru ca in 1928 acesta sa preia in sarcina sa si refugiatii din Orientul Mijlociu, iar in 1933 refugiatii germani.

In cadrul Ligii Natiunilor, o contributie remarcanta in ceea ce priveste protectia refugiatilor a avut cunoscutul explorator norvegian Fridtjof Nansen(1861-1930), care in 1921 a fost numit Inalt Comisar pentru refugiati, functie care a fost indeplinita de acesta pana la moartea sa.

Una dintre primele masuri adoptate a urmarit asigurarea unor acte de identitate pentru refugiati-„ pasaportul Nansen”, cu ajutorul caruia mii de oameni au putut sa calatoreasca si sa se stabileasca in diferite tari.

Cea mai mare realizare a lui Nansen in problema refugiatilor este insa reintegrarea catorva sute de mii de greci care, in urma infrangerii a armatei grecesti de catre turci in conflictul greco-turc, si-au parasit locuintele din vestul Turciei. Grecia o tara saraca, nu-i putea primi, dar Nansen a elaborat un plan complex de schimbare de populatie intre cele doua tari: jumatate de milion de turci s-au intors din Grecia in Turcia cu garantarea totală a pierderilor materiale suferite, iar un imprumut al Ligii Natiunilor catre guvernul grec a asigurat din punct de vedere financiar repatrierea grecilor sositi din Turcia. Desfasurarea completa a acestui plan ambitios a cuprins opt ani, dar a functionat perfect.

In anul 1922, in semn de recunoastere a activitatii depuse în sprijunul familiilor lovite de foamete si al familiilor de refugiati i-a fost conferit lui Fridtjof Nansen Premiul Nobel pentru pace.

In 1931 a fost creat Biroul Internaţional Nansen pentru Refugiaţi ca un organism autonom, sub autoritatea Ligii, acesta a fost desfiintat in 1938.

Tot in 1938 a fost creat şi Comitentul Interguvernamental pentru Refugiati, iîn urma unei conferinte de la Evian cu privire la „ problema emigrarii involuntare » din Germania si Austria . Activitatea acestui Comitet a fost extinsa in cursul celui de-al doilea razboi mondial asupra tuturor grupurilor de refugiati .

Un alt pas semnificativ in evolutia reglementarii statutului refugiatilor tine de constituirea Organizatiei Internationale pentru Refugiati (OIR, 1947-1951) – prima agentie care in baza unor acorduri cu guvernele a intervenit in repatrierea si stramutarea refugiatilor, in special din Europa Centrala, in Statele Unite, Australia, Europa de Vest, Israel, Canada si America Latina .

In 1951, OIR a fost inlocuita prin Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite( I.C.N.U.R –U.N.H.C.R.) care functioneaza si in prezent.

In acelasi an la 28 iunie a fost adoptata Conventia referitoare la statutul refugiatilor de catre Adunarea Generala ONU.

In 31 ianuarie 1967 a fost adoptat Protocolul privind statutul refugiatiilor.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE ,,REFUGIAT”.

In temeni generali, prin refugiat se intelege o persoana care cauta sa se sustraga unor conditii sau imprejurari din tara sa de origine, pe care le considerainsuportabile, si sa gaseasca adapost si protectie in alta tara. Motivele parasirii tarii de origine putand fi: opresiune, persecutie, amenintarea vietii sau libertatii, saracie chinuitoare, razboi sau lupte civile, dezastre naturale.

Conventia de la Geneva defineste in art. 1 alin. 2 refugiatul ca fiind orice persoană care „in urma unor evenimente petrecute inainte de 1 ianuarie 1951 si a unei temeri bine intemeiate de a fi persecutată datorita rasei, religiei, nationalitatii, apartenentei la un anumit grup social sau opiniei politice, se află in afara tarii a carei cetatenie o are si care nu poate sau, datorita acestei temeri, nu doreste sa se puna sub protectia acestei tari; sau care, neavand nici o cetatenie şi gasindu-se in afara tarii in care isi avea resedinta obisnuita, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorita respectivei temeri, nu doreste sa se reintoarca” .

Ulterior, au fost elaborate noi acte legislative, noi norme reglementative, s-au introdus unele completări referitoare la conceptul de refugiat, dat fiind că o dată cu trecerea timpului au apărut cazuri de refugiati care nu puteau fi acoperite de Conventia din 1951 din cauza limitărilor temporale si/sau geografice pe care aceasta le continea. Astfel, în 1967 a fost adoptat Protocolul privind statutul refugiatilor, prin care statele se obligă să aplice prevederile Convenţiei din 1951 fără a tine cont de data limită de 1 ianuarie 1951. Desi este legat în acest fel de Conventie, Protocolul este un document independent, la care statele pot adera chiar dacă nu sunt partţi la Conventie. Deja 144 de state au aderat la unul sau la ambele instrumente ale ONU cu privire la statutul refugiatilor.

Organizatia Unitatii Africane (OUA) în 1969 da si ea o definitie notiunii de refugiat care consta din doua parti. rima parte este identică cu definitia dată de Protocolul din 1967(adica definitia din Conventia din 1951 fără data limită si limitarea geografica). Prin cea de-a doua parte, definitia OUA pare să fie mult mai ajustata la transformarile ce s-au produs, aplicand notiunea de refugiat oricarei persoane care, datorita nu numai urmaririlor enumerate in Convenţia din 1951, dar şi „agresiunii externe, ocupaţiei, dominaţiei străine sau evenimentelor ce tulbura grav ordinea publica in anumite regiuni ale tarii sau in intreaga tara de origine sau a carei cetatenie o are, este obligata sa-si parasească locul de resedinta obişnuită pentru a cauta refugiu intr-un alt loc, din afara tarii de origine sau a carei cetatenie o are” . Este o definite conformata la realitatile tarilor in curs de dezvoltare si care nu cere ca refugiatul sa demonstreze legătura directa dintre el şi viitoarea amenintare.

Asadar refugiatii sunt persoane constranse sa rupa legaturile cu tara lor de origine si nu mai pot fi protejate de aceasta ca urmare a persecutiei la care sunt supuse.

STATUL JURIDIC AL REFUGIATILOR.

Statutul juridic al refugiatilor este reglementat prin Conventia din 1951, Protocolul din 1967, iar in plan regional mentionam Conventia Organizatiei Unitatii Africane, al carei continut se refera la aspecte specifice ale problemei refugiatilor din Africa, si Acordul european privind transferul raspunderii pentru refugiati, adoptat la 16 octombrie 1980, care reglementeaza mai curand relatia dintre statele in care se afla succesiv refugiatii, cu privire la preluarea obligatiilor prevazute de Conventia din 1951, precum si Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Conventia din 1951 stabileste pe larg statutul refugiatilor, standardele de tratament, inclusiv posibilitatile de angajare si bunastare a lor in tarile gazda, tot odata stabileste si angajamentul refugiatilor de de a respecta legile si reglementarile tarii de primire, ca i masurile pentru mentinerea ordinii publice.