Protecția tinerilor în UE

CAPITOLUL 1. DREPTUL MUNCII

1.1. CE SE ÎNŢELEGE PRIN DREPTUL MUNCII?

Dreptul muncii este un ansamblu de dispoziţii prin care se definesc drepturile şi obligaţiile lucrătorilor şi angajatorilor la locul de muncă.

La nivel comunitar, dreptul muncii reglementează două domenii principale:

condiţiile de muncă, inclusiv timpul de lucru, munca cu fracţiune de normă, contractele pe perioadă determinată, detaşarea lucrătorilor etc.;

informarea şi consultarea lucrătorilor, inclusiv în caz de concedieri colective sau de transferuri de întreprinderi.

1.2.CUM FUNCŢIONEAZĂ?

De 50 de ani, Comisia Europeană depune eforturi pentru a asigura un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială, condiţii de trai şi de muncă mai bune şi o coeziune economică şi socială.

În acest context, Comunitatea Europeană (CE) susţine şi completează acţiunile statelor membre în materie de politică socială, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, în special articolele 136-139.

În acest scop, CE adoptă legislaţia care defineşte cerinţele minime aplicabile la nivelul Uniunii Europene referitoare la condiţiile de muncă şi de încadrare în muncă, precum şi la informarea şi consultarea lucrătorilor. Statele membre transpun dreptul comunitar în legislaţia naţională şi asigură aplicarea sa, garantând un nivel uniform în ceea ce priveşte protecţia drepturilor şi obligaţiilor de care beneficiază cetăţenii europeni în toate ţările Uniunii. Autorităţile naţionale, inclusiv organele de jurisdicţie, sunt responsabile cu punerea în aplicare a măsurilor naţionale de transpunere. Comisia Europeană controlează transpunerea dreptului comunitar şi veghează la aplicarea sa, efectuând o monitorizare sistematică. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are un rol important în soluţionarea litigiilor şi, de asemenea, este abilitată să ofere o interpretare a dreptului comunitar în cazul în care instanţele naţionale înaintează o astfel de cerere.

1.3. CARE SUNT REZULTATELE?

Adoptarea legislaţiei care stabileşte cerinţe minime a dus la îmbunătăţirea standardelor de muncă şi a consolidat drepturile lucrătorilor, devenind astfel una dintre principalele realizări ale Uniunii Europene în domeniul politicii sociale.

Iniţial, legislaţia comunitară privind dreptul muncii a fost elaborată cu scopul de a garanta că, odată cu crearea pieţei unice, se respectă standarde de muncă ridicate şi nu se distorsionează concurenţa.

În prezent, dreptul muncii îndeplineşte un rol esenţial, asigurând că un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi o creştere economică durabilă sunt însoţite de o ameliorare constantă a condiţiilor de trai şi de muncă în toată Uniunea Europeană.

CAPITOLUL 2. IZVOARELE INTERNATIONALE ALE DREPTULUI MUNCII

Organizatia Internationala a Muncii, creata in 1919 prin sistemul de tratate de la Versailles ca o institutie specializata a ONU are o componenta tripartite (reprezentanti ai sindicatelor, patronatelor si guvernelor din tarile membre) si adopta conventii si recomandari.

Competenta acestei organizatii este generala, orice problema privind relatiile de munca si securitatea sociala poate fi reglementata. Pana in present s-au adoptat peste 180 de conventii si fiecare stat este obligat sa analizeze conventiile adoptate si daca doreste, sa le artifice. Odata ratificate, ele sunt obligatorii in legislatia interna a statului respective. Ele privesc garantarea salariului minim brut pe tara, timpul de lucru, de odihna, masurile privind securitatea si sanatatea in munca, recunoasterea si garantarea negocierilor colective a drepturilor sindicale sau exista si conventii pe anumite categorii profesionale. Cele mai numeroase sunt cele pentru personalul navingant. Romania a ratificat aproximativ 40 de conventii plasandu-se la nivel mediu de ratificari, altele ratificand peste 100 de conventii, in timp ce elocvent, din pacate, SUA a modificat doar 17. Cu cat numarul de conventii ratificate este mai mare, cu atat statul in cauza are o posibilitatea de a legifera mai restransa, mai ingradita, pentru ca aceste conventii se ocupa cu deosebire de garantarea drepturilor salariatilor.

Recomandarile se refera fie la probleme la care nu s-au putut ajunge la un acord si, deci, sa se adopte o conventie, fie concretizeaza anumite norme cuprinse in conventii, si, deci, aceeasi problema este reglementata si printr-o conventie si printr-o recomandare.

Statele trebuie sa analizeze si recomandarile dar nu sunt obligate sa analizeze daca este cazul sa le ratifice, nu se supun ratificarii. Datorita acestor conventii ale OIM, legislatia muncii la scara globala are multe elemente comune pentru ca fiecare stat a respectat aceste conventii a Organizatiei Internationale.