Psihologia Martorului Minor

Imagine preview
(8/10 din 3 voturi)

Acest referat descrie Psihologia Martorului Minor.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 36 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

BIBLIOGRAFIE 3
ABREVIERI 5
Introducere 6
CAPITOLUL I
NECESITATEA PROBEI CU MARTORI ŞI REGLEMENTĂRE 7
1.1. Necesitatea probei cu martori 7
1.2. Reglementarea probei cu martori 9
1.3. Obligaţiile şi drepturile martorilor 10
CAPITOLUL II
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE A MARTORULUI 13
2.1. Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor 13
CAPITOLUL III
PSIHOLOGIA MARTORULUI MINOR 19
3.1. Particularităţi psihologice ale minorului 19
3.2. Martorul persoană minoră 24
3.3. Ascultarea minorilor 25
3.4. Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor 26
3.5. Fixarea ,verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor minori 33
3.6. Audierea copilului – victimă a abuzului în procesul penal 34
3.7. Principii pentru interogarea minorului 35
CONCLUZII 36

Extras din document

Introducere

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a luat naştere prima mişcare preocupată de aspectele referitoare la dezvoltarea copilului, care pleda pentru protecţia acestuia împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei. În Europa perioada s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituţii publice de ocrotire, şcoli, instituţii separate pentru copii delincvenţi, precum şi tribunale pentru minori. În acelaşi timp, s-a pus accentul şi pe ideea drepturilor de participare a copilului în primirea deciziilor cu privire la problemele importante din viaţa lor. În acest sens, au fost adoptate mai multe acte internaţionale ce au recunoscut drepturile copiilor şi au stabilit standarde în abordarea protecţiei lor.

Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat mai multe standarde privind protecţia drepturilor copilului care este în contact cu poliţia, procuratura şi instanţa judecătorească, cum sunt:

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, 1989;

Regulile standard minime ale ONU pentru administrarea justiţiei juvenile (regulile de la Beijing), 1985;

Principiile ONU pentru prevenirea delicvenţei juvenile (principiile de la Riyadh), 1990;

Principiile de acţiune privind copiii în sistemul penal, adoptate în 1997 de Consiliul Economic şi Social al ONU, care dezvoltă anumite principii conţinute în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului şi oferă principii utile pentru activitatea poliţiei, procurorilor, avocaţilor şi judecătorilor la nivel naţional, atunci când intră în contact cu copii - victime sau cu copii - martori.

Standardele se referă la sisteme centrate pe copil, care să recunoască faptul că un copil, aflat în contact cu sistemul juridic, este subiect al drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi să asigure că toate acţiunile vor fi călăuzite, în primul rând, de interesul superior al copilului.

Aceste standarde sunt instrumente esenţiale pentru promovarea drepturilor copilului, în general şi pentru asigurarea respectării drepturilor copiilor afectaţi de sistemul juridic.

CAPITOLUL I

NECESITATEA PROBEI CU MARTORI ŞI REGLEMENTĂRE

1.1. Necesitatea probei cu martori

Ca disciplină specializată, aparţinând psihologiei aplicate, psihologia judiciară „are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane implicată în drama judiciară” (Zdrenghea) şi oferă ştiinţelor juridice „un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă” – de exemplu, conduita simulată în cazul autorului, martorului, persoanei bănuite etc – cu scopul relevării în întregime a adevărului, al unei corecte dozări a pedepsei şi „al unei soluţionări sub just temei a cauzei”

Scopul justiţiei este să stabilească în mod obiectiv actul infractuos ca apoi să fie în stare să dea sentinţa. Restabilirea, reconstituirea faptelor se face, în afară de interogarea inculpatului, prin administrarea de probe, directe sau indirecte.

Între probele, zise directe, în cauză un loc de frunte îl ocupă depoziţiile sau relatările martorilor. Aceste depoziţii constituie cele mai frecvente probe şi în majoritatea cazurilor, în special în covârşitoarea majoritate a cazurilor penale, depoziţiile martorilor reprezintă principala probă, dacă nu chiar exclusivă.

De multe ori deci, soarta unui proces, soarta unui inculpat depinde în mare măsură de mărturia unui om, se dau sentinţe, se decide asupra vieţii cuiva în baza unei singure depoziţii.

De aici reiese necesitatea teoretică şi practică a lămuririi problemei mărturiei, lămurire care cade în primul rând în sarcina psihologiei şi de abia pe urmă în sarcina juriştilor.

Una din coordonatele majore studiate de psihologia judiciară este problematica psihologică a mărturiei şi a martorului care nuanţează premisele psihologice ale mărturiei, legile recepţiei senzoriale în formarea depoziţiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilităţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în potenţialele de reproducere şi recunoaştere, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica bunei-credinţe.

Deşi cele două principii indivizibile, martor şi mărturie există „de facto”, cercetarea ştiinţifică le deosebeşte, deoarece mărturia, cu toate aspectele asimilate ei trebuie analizată separat de martor, inclusiv din perspectivă psihologică. Cu alte cuvinte, studiile psihologiei judiciare (Enrico Altavila în Psichologia giudiziaria, 1955) au atenţionat asupra dublului aspect pe care îl are mărturia ca fenomen psihologic: „subiectiv şi obiectiv”, pe de o parte aflându-se „capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie”, iar pe de altă parte „proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei”.

În principiu, în procesul penal calitatea de martor o are „orice persoană fizică, indiferent de starea sa fizică sau psihică” - inclusiv persoanele surdo-mute sau cu anumite deficienţe neuropsihice, însoţite de un interpret sau educator, respectiv minorul sub 14 ani în prezenţa unui tutore, părinte sau persoana căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare – cu excepţia anumitor incompatibilităţi ce decurg din dreptul internaţional sau din dreptul intern; nu pot fi audiaţi ca martori membrii Corpului diplomatic şi persoanele obligate să păstreze secretul profesional.

Prin urmare, cercetarea martorului şi a mărturiei trebuie să considere înainte de toate o serie de factori, cum ar fi:

- testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma din punct de vedere legal obiect al probaţiunii;

- memorabilitatea, şi anume capacitatea obiectului de a fi memorat;

Fisiere in arhiva (1):

  • Psihologia Martorului Minor.doc