Psihologie judiciară - problematica psihologică a mărturiei și a martorului

Problematica psihologică a mărturiei şi a martorului

Psihologia juridică oferă un ajutor substanţial tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale cărei hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii, prin înţelegerea mecanismelor psihice ale persoanei implicate în drama judiciară indiferent de statutul său (autor, victimă, martor) şi sprijinirea specialiştilor în exersarea autocontrolului pentru evitarea propriilor limite psihologice ce ţin de caracterul, atitudinile şi aptitudinile sale şi oferă strategiile şi mijloacele concrete prin care aceste limite pot şi trebuie a fi depăşite.

“Peste tot unde intervine factorul uman şi acest domeniu nu e deloc restrâns – are şi psihologia un cuvânt de spus” afirma la un moment dat Alexandru Roşca. Şi procesul juridic este un asemenea domeniu în care sunt implicaţi oameni ale căror interese sunt divergente, existând totuşi o axă de convergenţă care întâlneşte personajele din scena judiciară: aflarea adevărului. Aflarea adevărului este condiţionată, printre altele şi de cunoaşterea structurii psihice a acestor personaje: infractor, victimă, martor, anchetator, avocat şi judecător.

În cele mai multe cazuri infractorul nu-şi recunoaşte fapta, făcând tot ce-i stă în putinţă spre a o nega şi spre a face să dispară urmele ei.

Ca atare, pentru dovedirea unei infracţiuni şi implicit pentru pedepsirea făptuitorului este nevoie de studierea probelor existente despre acel eveniment judiciar obiectiv.

Probele directe ale infracţiunii sunt urmele materiale ale acesteia, adică obiectele cu care s-a realizat infracţiunea: arme, urme, pete, etc. care trebuie completate cu probele indirecte, adicămărturiile depuse de anumite persoane care au participat indirect la infracţiune: martorii.

Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiţie, au privit-o cu o doză mai mare sau mai mică de scepticism, limitând creditul ce trebuie să se acorde depoziţiilor.

Cu toate aceste limite, martorul este un auxiliar preţios al justiţiei prin faptul că relatările sale furnizează elemente importante pentru stabilirea adevărului.

Definind martorul, art. 78 din Codul de procedură penală arată că acesta este „persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”.

În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre acestea sunt apte să furnizeze informaţii necesare rezolvării cazurilor penale. Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauză penală datorită unor situaţii concrete legate de acea cauză . Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorului sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare.

Ca şi persoane fizice, martorii pot fi împărţiţi în două categorii: martori de bună credinţă şi martori de rea credinţă. Cei de rea credinţă sunt aceia care sunt hotărâţi să depună mărturii false, fie din interese materiale – fiind mituiţi de infractor, fie din interese spirituale – fiind prieteni cu infractorul sau duşmani ai victimei.