Raportul Politic-Militar

Politica este definita ca o forma de organizare si conducere a activitatii si relatiilor sociale proprii comunitatilor statale, de instituire si mentinere, prin intermediul puterii politice, a unei ordini interne si care garanteaza, totodata, securitatea respectivelor comunitati.

In societate, politicului ii revine rolul principal in conducerea vietii sociale. Prin rolul sau factorul politic are o actiune specifica in viata sociala, acela de a regla, prin interventia sa in cadrul raporturilor societatii, intreaga evolutie, constituind instrumentul menit sa coreleze domeniile fundamentale ale activitatii sociale, sa mentina echilibrul, stabilitatea si functionalitatea acesteia, sa creeze cadrul favorabil garantarii securitatii ei.

Efectele politicului se rasfrâng asupra intregii vieti sociale, deoarece nici un domeniu al acesteia si, cu atât mai mult, acela vital, al securitatii si apararii, nu poate ramâne in afara influentei si actiunii sale.

Reprezentând o conceptie cuprinzatoare despre apararea patriei, politica apararii nationale, vizeaza ansamblul actiunilor, cailor si mijloacelor si metodelor folosite in acest domeniu in concordanta cu dezvoltarea societatii românesti tinând seama de tendintele ce se manifesta in evolutia situatiei internationale. Politica apararii nationale dirijeaza si coordoneaza fortele si mijloacele de care depinde apararea tarii: economice, politice, diplomatice, militare cercetarii stiintifice si tehnologice, psihologice, juridice, culturale, educationale. Raportul dintre politica si securitate nationala impune recunoasterea caracterului concret istoric pe care-l imbraca aceasta relatie in diferite etape in evolutia sa, in functie de o serie de factori: nivelul general de dezvoltare a societatii, caracterul regimului politic, stadiul de evolutie al fenomenului militar, situatie geopolitica si geostrategica, situatia internationala.

Pentru a intelege corect raportul dintre politica si securitate trebuie sa tinem seama de principiile „realismului politic" elaborata de Hans I. Morgenthan „principalul indicator care ajuta realismul politic sa-si gaseasca drumul in hatisul politicii internationale este conceptul de interes, definit cu privire la putere" [1] si „realismul nu-si investeste conceptul sau cu privire la interes definit ca putere, cu un inteles care sa fie dat o data pentru totdeauna" [2].

Securitatea nationala, conceputa ca atribut al politicii, ca o recunoastere a importantei sale, este necesar a fi plasata pe primul plan al politicii statului român.

Securitatea nationala a României se proiecteaza si promoveaza de catre statul român prin politica de securitate – parte a politicii generale – pe care acesta o desfasoara pe plan intern si extern.

Ea reprezinta starea in care trebuie sa se gaseasca statul român pentru a putea sa se dezvolte liber si sa actioneze neingradit pentru promovarea intereselor fundamentale ale României.

Starea de securitate nationala a României se realizeaza prin masurile si actiunile intreprinse in domeniile politic, diplomatic, economic, moral, cultural, ecologic, umanitar si, in ultima instanta, militar de catre autoritatile publice autorizate pe timp de pace si continuate pe timp de razboi.

Securitatea nationala a României este in relatii de interdependenta cu securitatea regionala, cu securitatea europeana si cu cea globala si, ca atare, orice abordare a acesteia nu se poate face decât in contextul in care aceasta este privita ca parte a sistemului de securitate european si euro-atlantic. Premisele si conditiile care asigura securitatea nationala a României se regasesc in principiile si ideile de baza pe care factorul politic le adopta si se refera la:

- primatul intereselor nationale fata de cele partial sau de grup, realizarea unitatii factorului politic in abordarea problematicii securitatii nationale;

- realizarea cadrului legislativ si institutional in domeniul securitatii nationale;

- democratizarea societatii românesti;

- asigurarea prosperitatii generale si a securitatii individuale si colective;

- integrarea in structurile europene si euro-atlantice;

- promovarea unei politici de buna vecinatate si de relatii echitabile cu toate statele lumii;

- dimensionarea componentei militare a securitatii nationale in concordanta cu interesele fundamentale ale tarii, cu riscurile si amenintarile la adresa acestora si cu posibilitatile si resursele financiare ale tarii.

Dictionarul limbii române defineste termenul de doctrina ca fiind „totalitatea principiilor, tezelor, invataturilor fundamentale ale unui sistem politic sau stiintific" [3]. Analiza definitiei evidentiaza ca orice doctrina isi propune sa identifice esenta domeniului de referinta, sa-i inteleaga mecanismele si legitatile intime care-l disting in raport cu alte domenii si, pe aceasta baza, sa formuleze principii si orientari care sa contribuie la evolutia sa viitoare.

Aparitia conceptului de doctrina militara se integreaza organic in procesul nasterii si dezvoltarii gândirii si practicii militare universale, pe o anumita treapta a evolutiei sale.

Doctrina militara reprezinta conceptia militara adoptata de un anumit stat in probleme fundamentale ale razboiului si armatei, iar pe de alta parte, ansamblul de principii traduse in reguli inscrise in regulamentele de lupta, care descriu formele si procedeele actiunii militare in baza carora fortele armate se pregatesc pentru ducerea razboiului, in raport cu scopul stabilit de catre conducerea politica.