Raporturile personale între soți - numele soților

I. Consideratii generale

Încheierea cãsãtoriei genereazã, între cei care o încheie, raporturi multiple si complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementãrilor juridice. Sunt supuse reglementãrilor legale în special relatiile de naturã patrimonialã, dar si unele cu caracter personal  nepatrimonial, stabilindu-se drepturi si obligatii reciproce între soti.

Relatiile ce se nasc între soti în timpul cãsãtoriei, în contextul legislatiei actuale, stau sub semnul egalitãtii dintre bãrbat si femeie. Articolul 1 alin. (4) din Codul Familiei consacrã principiul, potrivit cãruia, sotii au drepturi si obligatii egale în raporturile dintre ei si în ceea ce priveste exercitiul drepturilor pãrintesti. Articolul 25 din Codul Familiei reia acest principiu si dispune cã  bãrbatul si femeia au drepturi si obligatii egale în cãsãtorie. Desi acest text este asezat în sectiunea privitoare la drepturile si obligatiile personale ale sotilor, nu existã nici o îndoialã cã un asemenea principiu îsi gãseste aplicarea si în domeniul raporturilor patrimoniale. De altfel, aceste reglementãri nu reprezintã altceva, decât o aplicatiune, în domeniul relatiilor de familie, a principiului constitutional al egalitãtii în drepturi ( art. 16 din Constitutia României).

Codul Familiei reglementeazã efectele cãsãtoriei în Capitolul III Efectele cãsãtoriei, Sectiunea I, (art. 25-28) referindu-se la drepturile si obligatiile personale ale sotilor, iar cea de-a II-a ( art. 29-36) la  drepturile si obligatiile patrimoniale ale sotilor. Desi, din tehnica reglementãrii s-ar pãrea cã acest capitol epuizeazã drepturile si obligatiile sotilor, realitatea este cã nu toate sunt cuprinse aici. Unele drepturi si obligatii ale sotilor îsi au izvorul în norme apartinând altor ramuri de drept, ca: revocabilitatea donatilor între soti (art.1037 C Civil), vocatia succesoralã reciprocã a sotilor ( reglementatã de art. 1-5 din Legea nr. 319/1944).

Tot astfel, unele raporturi statornicite între soti si surprinse de Codul Familiei se întregesc cu dispozitiile cuprinse în alte ramuri ale dreptului, cum sunt cele referitoare la nume si la comunitatea de bunuri, care se completeazã cu prevederi ale Codului Civil.

II. Raporturile personale dintre soti

1) Obligatia de sprijin moral

Pornind de la aceea cã la baza relatiilor de familie, stã prietenia si afectiunea reciprocã, prin dispozitiile art. 2, Codul Familiei este reglementat: Relatiile de familie se bazeazã pe prietenie si afectiune reciprocã între membrii ei, care sunt datori sã-si acorde unul altuia sprijin moral si material. Obligatia de sprijin moral constã, asadar, în îndatorirea pe care o are fiecare sot de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datoritã vârstei sau sãnãtãtii, are nevoie, precum si de a fi soidar cu celãlalt, în toate împrejurãrile vietii.

2) Obligatia de fidelitate

Sotii sunt datori, dupã cãsãtorie, sã întretinã relatii sexuale si, în acelasi timp, sã nu întretinã relatii, în afara familiei, adicã sã fie fideli unul altuia. Aceastã obligatie nu este prevãzutã expres de legiuitor, considerându-se cã ea este o consecinta fireascã a cãsãtoriei. Tot pe fidelitatea sotilor se bazeazã si prezumtia de paternitate prevãzutã de art. 53 Codul Familiei, potrivit cãruia:  Copilul nãscut în timpul cãsãtoriei are ca tatã pe sotul mamei.

3) Obligatia de a locui împreunã ( obligatia de coabitare)

Pentru ca relatiile de familie sã capete continut si finalitate, este necesar ca sotii sã locuiascã împreunã.

Întrucât este stabilit, cu putere de principiu, cã sotii decid împreunã, de comun acord, în ceea ce priveste cãsãtoria ( art. 26 C. Fam.), înseamnã cã, tot astfel, ei vor putea hotãrî si cu privire la domiciliul pe care-l vor avea. Este posibil ca, pentru motive temeinice, sotii sã aibã, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate( exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregãtirii de specialitate, îngrijirea sãnãtãtii sau chiar situatia în care nici una din locuintele sotilor nu asigurã norma locativa). În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soti de a locui împreunã cu celãlalt poate constitui motiv de divort.