Răspunderea Delictuală în Dreptul Roman

Motto:

"...Hic murus aenus esto:

Nil conscire sibi, nulla pallescere culpa..."

Horatius, Epistulae

In sens general, delictele-delictum, maleficium-erau vazute de catre romani ca

fapte ilicite, ce afectau interesele clasei dominante, sanctionate in principiu prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau variate si generau consecinte din cele mai diverse, de la prejudicii la vatamarea sau uciderea unor persoane.

Romani au clasificat delictele in doua mari categori:

• delicta privata, judecate dupa normele proceduri civile de catre judecatori alesi dintre persoanele particulare, erau sanctionate prin amenzi platite victimei delictului cu titlul de despagubire;

• delicta publica, judecate dupa normele procedurii penale de instante specializate si anume magistrati, senat, imparat, tribunale permanente, inalti functionari, imperiali, adunarea centuriata.Erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenda in folosul statului.

Cele doua tipuri de delicte nu au deosebiri semnificative structural deosebirea se manifesta din punctul de vedere al organelor in fata carora se judecau, procedura de judecata si sanctionctiunea impusa.

O deosebita opozabilitate intre cele doua tipuri de delicte o remarca distinsul profesor Stefan Cocos si anume aceea ca “delictele publice sunt acelea care lezau interesele statului sclavagist roman, pe cand delictele private lezau numai interesele individului in calitate de cetatean roman sau necetatean”.

Notiunea de delicta privata s-a format in procesul treceri de la societatea gentilica la cea politica, trecere concretizata in timpul lui Servius Tullius. Astfel modelul de sanctiune a trecut prin mai multe faze si anume de la sistemul razbunarii sangelui, care ii dadea posibilitatea victimei de a se razbuna in orice mod pe autor, la cel de renuntare la razbunare in schimbul unei sume de bani, apoi statul ii dadea doua posibilitati si anume alegerea razbunarii private daca autorul delictului nu platea suma de bani pana la cea din urma si finala si anume sistemul reprimarii de catre stat ce consta in masura adoptata pentru protectia intereselor indivizilor, transformand astfel delictele private in publice.

Prin faimoasa Lex Aquilia, spre finele epocii vechi, incepe sa se observe usoara conturare ce apare intre doua tipuri de raspundere :

- raspunderea de ordin public, ce capata in timp trasaturi penaliste;

- raspunderea de ordin privat, ce va evolua spre o sfera de norme mai curand reparatori, privatiste sau civaliste in acceptiunea post moderna.

Ideea de culpa s-a cristalizat astfel in dreptul roman:

- culpa pentru fapta altuia;

- culpa pentru fapta animalului;

- culpa pentru fapta lucrului aflat sub paza noastra juridica.

In dreptul roman clasic avem de-a face cu premise mai generoase ale celor mai importante forme de raspundere juridica centrate pe ideea de culpa:

- reperatiune;

- represiune;

- punitiune;

- ablatiune;

- infamie.

Mai mult in dreptul roman post clasic, culpa a constituit si un puternic element central in forjarea intregului sistem de responsabilitate iudeo-crestina, fiind baza acestui sistem moral religios(pacatul in fata constiintei religioase sau in fata lui Dumnezeu).

Responsabilitatea civila abia in epoca lui Justinian, prin susprapunerea celor doua imperative - represivo-punitinist si cel reparatoriu si non-abuziv - a inceput sa aiba o forma asemanatoare cu cea pe care o intelegem noi astazi.

Ceea ce este remarcabil in dreptul roman al epocii post clasice in materie de responsabilitate juridica se desprinde din acceptarea si conservarea principiului raspunderii individuale in dauna stravechiului principiu al raspunderii colective.