Răspunderea Internațională Penală

INTRODUCERE

Legislaţiile penale naţionale ale tuturor statelor consacră principiul fundamental potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Obligaţia unei persoane care a încălcat o normă penală de a suporta o pedeapsă pentru infracţiunea comisă şi dreptul organelor judiciare de a aplica pedeapsa, reprezintă răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice.

Pentru angajarea răspunderii penale este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, să prezinte pericol social şi să fie prevăzută şi pedepsită de o normă penală, lipsa oricăruia dintre aceste elemente având drept consecinţă lipsa răspunderii penale.

Răspunderea penală este personală, aceasta revenind numai infractorului, iar individualizarea răspunderii se realizează prin aceea că atât pedeapsa aplicată fiecărui autor sau participant trebuie să corespundă genului infracţiunii, circumstanţelor săvârşirii faptelor şi trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei.

Dreptul de a aplica pedeapsa şi obligaţia de a suporta pedeapsa trebuie să aibă caracter legal.

Răspunderea penală revine întotdeauna persoanei fizice, fiind necesară, pentru angajarea răspunderii, existenţa vinovăţiei, şi este personală, ceea ce presupune excluderea răspunderii şi pedepsei penale colective.

Caracteristicile principale ale răspunderii penale au incidenţă şi în dreptul internaţional, comportând particularităţi, determinate de natura raporturilor juridice internaţionale şi a conţinutului infracţiunilor specifice.

Răspunderea internaţională penală este consecinţa încălcării normelor dreptului internaţional de către persoane care reprezintă statul, în situaţia comiterii crimelor contra păcii, crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, ori de către persoane care acţionează cu titlu personal, în cazul săvârşirii altor crime care se sancţionează potrivit reglementărilor internaţionale penale.

Punctul de referinţă al consacrării răspunderii internaţionale penale îl constituie Statutul Tribunalului Internaţional de la Nurenberg, care a definit crimele contra păcii, crimele de război şi crimele contra umanităţii. Normele acestuia se completează cu prevederile convenţiilor referitoare la incriminarea agresiunii şi a faptelor care constituie crime internaţionale [1; p. 481 si urm.].

Aşa cum s-a arătat în sentinţa Tribunalului Internaţional de la Nurenberg, Statutul acestui Tribunal reprezenta dreptul internaţional în vigoare şi contribuia la dezvoltarea normelor sale imperative.

Prin Statutul Tribunalului nu se crea un drept nou, ci era codificat dreptul internaţional existent, atât cel cutumiar cât şi cel convenţional, cu privire la crimele internaţionale.

1. FUNDAMENTUL RASPUNDERII PENALE INTERNAŢIONALE

1.1. Consideraţii privind determinarea subiectelor răspunderii internaţionale penale

Răspunderea internaţională penală există numai în situaţii excepţionale, întrucât dreptul internaţional contemporan a rămas fidel principiului tradiţional potrivit căruia nu există responsabilitate penală în cazul persoanelor morale.

În dreptul roman a fost respinsă ideea răspunderii penale a persoanei juridice, considerată a fi o simplă ficţiune – societas delinquere non potest.

În evul mediu, o puternică influenţă în materie a avut-o ideea capacităţii delictuale a corporaţiilor, in temeiul căreia puteau fi trase la răspundere penală comunităţile locale sau breslele, pentru anumite acte penale ca rebeliunea ori violenţa. Această idee a fost abandonată în perioada revoluţiilor burgheze.

La începutul secolului trecut au fost conturate trei doctrine cu privire la determinarea subiectului răspunderii penale.

Prima doctrină susţinea ideea că persoana juridică nu poate comite un delict, întrucât este o ficţiune şi, în consecinţă, nu poate acţiona în plan juridic.

A doua doctrină a susţinut că persoanele juridice au aptitudinea de a săvârşi delicte, la fel ca şi indivizii, deoarece sunt dotate cu voinţă proprie şi poartă, ca urmare, răspunderea, fiind necesar să fie pedepsite pentru infracţiunile pe care le comit. Unul dintre susţinătorii acestei idei a fost juristul român Vespasian V. Pella, al cărui proiect al Codului represiv mondial prevedea pedepse şi măsuri de siguranţă aplicabile statelor.

Alţi autori au admis aptitudinea persoanelor juridice de a comite infracţiuni, în principiu, excluzând însă posibilitatea aplicării unor sancţiuni penale faţă de acestea, ori acceptându-le numai în situaţii excepţionale.

În opinia lui H.Lauterpacht, punctul de vedere potrivit căruia răspunderea statelor pentru infracţiunile internaţionale, luând în considerare suveranitatea acestora, se limitează la obligaţia de reparaţie pentru faptele comise şi nu pot depăşi limitele de restituire, nu concordă cu principiul şi practica. Autorul menţionat susţine că, deşi tribunalele, în majoritatea deciziilor, au fost de părere că daunele penale sau vindicative nu pot fi acordate împotriva statelor, respectiva soluţie se explică prin faptul că instanţele în cauză erau ţinute de limitările determinate de acordurile de arbitrare. Instanţele au acordat însă daune care pot fi apreciate ca penale, în numeroase cazuri, în special datorită faptului că statele nu au sancţionat persoanele vinovate de acte criminale, în mod efectiv. S-a susţinut, potrivit aceleiaşi opinii, caracterul penal al condamnării guvernelor pentru ordonarea masacrelor sau războaielor de agresiune, precum şi al responsabilităţii statelor şi a indivizilor răspunzători pentru astfel de ordine.

S-a mai arătat, potrivit opiniei aceluiaşi autor, că inexistenţa unor decizii judiciare internaţionale care să consacre responsabilitatea penală a statelor se explică în mare parte prin inexistenţa tribunalelor internaţionale cu jurisdicţie de urmărire penală, iar recunoaşterea fără echivoc a normelor potrivit cărora sunt pedepsite persoanele vinovate de comiterea crimelor de război, reprezintă o recunoaştere a responsabilităţii penale a statelor, acestea fiind vinovate pentru actele comise în numele organelor de stat.