Răspunderea Penală a Minorilor

Capitolul I. Sancționarea minorilor – aspecte generale

1.1. Prevenirea și sancționarea infracțiunilor săvârșite de minori

Problema folosirii mijloacelor de constângere penală constitue una din preocupările majore și permanente pe planul politicii penale și al dreptului penal . Prevenirea și combaterea infracționalității minorilor a constituit și constitue o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.

Necesitatea prevenirii și combaterii infracțiunilor comise de minori apare cu atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaște uneori recrudescențe, iar faptele pot fi deosebit de periculoase. Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire și combatere a fenomenului infracțional în rândul minorilor a ridicat și problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal, adică a vârstei de la care, corespunzător cercetărilor de psihologie pedagogică se apreciază că acesta are înțelegerea semnificației sociale a conduitei sale periculoase ca și a scopului sancțiunilor aplicate pentru o astfel de conduită .

1.2. Limitele răspunderii penale a minorilor

Fiind un domeniu extrem de delicat, în doctrina juridică nu există o concepție unitară, cu repercursiuni asupra modului de reglementare, în concret, existând două modele de abordare: modelul liberal și modelul autoritar .

Legiuitorul român a stabilit prin dispozițiile articolului 99 din C.pen. că răspunderea penală a minorului se stabiliește de la vârsta de 14 ani cu condiția dovedirii că acesta a avut discernământ și în toate cazurile de la vârsta de 16 ani, cu luarea în considerare a existenței discernământului.

Opusul limitei de vârstă de la care se stabilește răspunderea penală a minorului este limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor, aceasta este vârsta de 18 ani, chiar dacă a dobândit prin încheierea unei căsătorii capacitatea deplină de exercițiu , deoarece minor în dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Capacitatea penală a minorilor : La noi în țară, minoritatea se consideră că durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, cuvântul “minor” fiind folosit în sensul ce îi este atribuit și de legislația civilă. În legislația penală se face distincție între minorii care nu răspund penal și minorii care răspund penal, principalul criteriu după care se face această distincție fiind vârsta. Așadar, între categoria minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani și care niciodată nu răspund penal, pe de o parte, și categoria minorilor care, fiind trecuți de 16 ani, răspund necondiționat și întotdeauna, pe de altă parte, există o categorie intermediară, aceea a minorilor între 14 și 16 ani, în cuprinsul căreia se delimitează două categorii: a minorilor care nu răspund penal pentru că sunt presupuși a fi lucrat fără discernământ, adică fără a-și fi dat seama că săvârșesc o faptă nepermisă și că produc urmări vătămătoare, și o a doua, a minorilor care răspund penal, fiindcă se face dovada că au comis fapte prevăzute de legea penală fiind conștienți de caracterul ei socialmente periculos .

Minorii care nu răspund penal: Faptele ilicite, deși sunt esențiale prin consecințele dăunătoare, în conformitate cu art. 99 C.pen. nu sunt pedepsite penal dacă au fost săvârșite de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, indiferent de forma producerii și de gravitatea acestora, deoarece prin lege se consideră că, până la această vârstă, minorii nu au discernământul faptelor, deci nu au capacitatea penală pentru a răspunde, astfel că nu pot deveni subiecți ai raportului juridic penal de conflict. Lipsa capacității penale a minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani este justificată de lipsa convergenței între actul ilicit săvârșit și efectul antisocial rezultat, acești minori beneficiind de “prezumția legală absolută de incapacitate penală” (jure et de jure ), restabilirea situației anterioare neavând niciun efect legat de libertatea sau patrimoniul făptuitorului minor, chiar dacă din punct de vedere somatico–intelectual, acesta ar dovedi că înțelege efectele și gravitatea actului ilicit.

Răspunderea minorilor în vârstă de 14–16 ani: Din această categorie fac parte, în primul rând, minorii care au împlinit vârsta de 16 ani. Legea prevede în privința acestora o prezumție absolută de capacitate penală, care nu poate fi înlăturată prin proba contrară.

Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumției legale pe baza căreia minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală; acest caracter nu exclude pentru minor posibilitatea pe care o au și făptuitorii majori, de a dovedi că în momentul comiterii faptei s-a aflat în vreuna din stările patologice sau anormale care, potrivit art. 48 C.pen. în vigoare, îi conferă iresponsabilitatea ori în situația prevăzută în art. 49 C.pen. în vigoare, beția fortuită și completă, ipoteză în care capacitatea penală a făptuitorului este înlăturată.

În al doilea rând, sunt considerați că au capacitatea penală minorii în vârstă de 14–16 ani față de care prezumția relativă de incapacitate penală este înlăturată prin proba că au săvârșit fapta cu discernământ .

Răspunderea minorilor în vârstă de 16–18 ani: Cu privire la această categorie de minori, legiuitorul distinge între două subcategorii și anume: minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și s-a probat în procesul penal că au acționat cu discernământ; și deasemenea minorii care au împlinit vârsta de 16 ani .

Cu toate acestea , prezumția nu este absolută ci relativă, deoarece așa cum s-a arătat în literatura juridică în cursul procesului penal se poate face dovada că minorul deși a împlinit vârsta de 16 ani, el a lucrat fără discernământ . Împlinirea vârstei de 16 ani contribuie la întemeierea fundamentului juridic al răspunderii totale a infractorilor minori pentru acțiunile sau inacțiunile săvârșite, considerându-se din punct de vedere psihofizic, că aceștia se apropie de înțelegerea absolută a importanței efectelor actelor produse, rezultate din confruntarea acțiunilor individuale cu cerințele și exigențele impuse de lege.

1.3. Consecințele răspunderii penale a minorilor

Codul penal actual îi are în vedere pe minorii infractori, adică pe aceia care au comis infracțiuni cu discernământ și care au vârsta între 14 și 18 ani, urmând ca de minorii neinfractori, adică aceia care au comis fapte prevăzute de legea penală fără discernământ (înainte de împlinirea vârstei de 14 ani) sau fără vinovăție, să li se aplice legea specială (Legea nr. 272/2004).

Potrivit art. 100 alin. 1 C.pen., “față de minorul care răspunde penal se poate aplica o pedeapsă”. Sistemul sancționator al infractorilor minori, față de cel al infractorilor majori, este, așadar, un sistem sancționator mixt, compus din pedepse și măsuri educative, acestea din urmă fiind tot sancțiuni de drept penal, în alegerea sancțiunii ce se va aplica fiind stabilită regula că “pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unor măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului”, art. 100 alin. (3) C.pen.