Războiul rece

După al doilea război mondial, lumea și mai ales Europa au stat parcă suspendate între o pace imposibilă și un război improbabil. Astfel, în acest moment, lumea se afla într-o stare conflictuală globală care ia forma unei păci ratate, printr-un război nedeclarat de un război civil al rasei umane, de un război între sisteme social-politice, de o stare de pace prin teroare. Un război pe care îl putem numi Război Rece.

Războiul Rece poate fi definit ca un conflict non-militar, deschis și limitat, care s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial și s-a încheiat în 1991, între URSS și SUA, state cu ideologii și sisteme politice diametral opuse.

Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter Lippmann și a intrat în limbajul uzual în 1947. Expresia „Război Rece” a fost consacrată de scriitorul spaniol Don Juan Manuel în secolul al XIV - lea, prin descrierea conflictului dintre creștinism și islamism. El vede deosebirea între un război rece și unul fierbinte prin simplul fapt al modului în care acestea iau sfârșit.

Doctrina Truman proclamată în martie 1947 sublinia voința americană de a lupta împotriva amenințării comuniste în Grecia și Turcia, dar în realitate era vorba de un legământ cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiau să facă față puterii comuniste. Planul Marshall, anunțat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor și pentru a reînvia astfel economiile de piață epuizate ale Europei. Prosperitatea economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva atractivității comunismului.

Războiul Rece poate fi împărțit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din perioada ultimilor ani a lui Stalin și până la moartea sa în 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.

Urmează a doua perioadă, una de pericol și confruntare, de la moartea lui Stalin până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element esențial în această perioadă a fost diplomația riscantă practicată de Hrușciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS.

Urmează a treia perioadă, una de destindere și de manifestare a dorințelor ambelor superputeri de a-și normaliza relațiile și a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan din 1979, indiscutabil cea mai gravă greșeală pe care Moscova a făcut-o în politica externă din timpul întregii perioade sovietice.

În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor și o ridicare a temperaturii politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest proces a fost stopat datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov, care dorea o reevaluare fundamentală a politicii externe ruse precum și negocierea unui nou tip de relații cu America. Astfel, Moscova nu va mai sprijini comunismul și mișcările de eliberare națională din lume. În pofida acestui fapt, toate beneficiile rezultate au revenit Americii odată cu prăbușirea URSS.

În perioada primului război rece s-a înregistrat o adevărată cursa a înarmărilor, acest fapt ducând la divizarea Europei și, în cele din urmă, la divizarea întregii lumi în două tabere. Pe de o parte Uniunea Sovietică și de cealaltă parte Statele Unite ale Americii.

Imediat după cel de-al doilea război mondial, Statele Unite au reprezentat puterea economică dominantă. De asemenea, pentru o scurtă perioadă, SUA se bucură de supremație nucleară. Începând cu anii `50, URSS-ul va face tot ce îi stă în putință pentru a recupera decalajul survenit între cele două puteri și chiar va dori să împingă SUA întru-un con de umbră.

În 1961, această teorie utopică a lui Hrușciov va ieși la iveală. El declara atunci că până în 1980 vor fi puse bazele societății comuniste. De aici reiese astfel că Hrușciov își dorea înlocuirea globală a sistemului capitalist cu cel comunist.

Amenințarea reprezentată de URSS pentru statele vest-europene precum și angajamentul asumat de către SUA de a apăra democrațiile occidentale a dus la înființarea NATO, tratat de alianță militară semnat în aprilie 1949. În activitatea sa, NATO trebuie să respecte competențele celorlalte organizații internaționale, în primul rând a celor europene și să respecte limitele determinate de specificul său. Potrivit actului constitutiv, statele sunt părți obligate să rezolve orice diferență ivită între ele numai pe cale pașnică. Atacul unuia dintre membri este considerat atac asupra Organizației însăși. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii sale reprezenta tot mai mult o amenințare militară.