Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine în Republica Moldova

Noţiunea de recunoaştere şi de executare silită a hotărârilor judecătoreşti străine

Interesul sporit, deschiderea şi preocupările pentru soluţii flexibile în dreptul internaţional privat, determinate de intensificarea şi diversificarea relaţiilor internaţionale sunt evidente. În context, trebuie menţionată preocuparea pentru clarificarea conţinutului unor noţiuni, pentru relevarea sensurilor unor termeni utilizaţi, dar şi pentru crearea de noţiuni specifice dreptului internaţional privat.

Pentru ca o hotărâre judecătorească străină să posede efectele juridice în ţara în care se invocă, ea trebuie să întrunească unele condiţii prevăzute de legea statului respectiv. Condiţiile principale constau în recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine sau recunoaşterea ei şi obţinerea exequatur-ului. Multiplele tratate de asistenţă juridică reciprocă între state prevăd recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti străine. Obligaţia de a recunoaşte hotărârile judecătoreşti străine în baza normelor internaţionale generale nu există.

În evul mediu hotărârile judecătoreşti străine erau recunoscute dacă puteau fi demonstrate.

Şi doar odată cu apariţia statelor ideea de suveranitate s-a ridicat la înălţime. Nimeni nu mai dorea să recunoască actele unei jurisdicţii străine - hotărârile judecătoreşti străine. În Franţa o lege din 1629 a interzis orice acţiune a hotărârilor judecătoreşti străine pe teritoriul ţării. Începând cu secolul XIX, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine a devenit obiectul negocierilor la încheierea acordurilor internaţionale, statele dorind obţinerea reciprocităţii. Doar începând cu anii ’60 ai secolului trecut, s-a evidenţiat o tendinţă accentuată de a introduce o procedură mai simplificată de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine.

Când se invocă într-o ţară o hotărâre străină se urmăreşte valorificarea unei situaţii juridice sau a unui drept dobândit prin respectiva hotărâre şi nu întotdeauna se pune problema executării. Referindu-se la acest aspect, A.Juvara menţiona: „În mod practic, chestiunea drepturilor câştigate se prezintă cu ocazia executării hotărârilor străine, dar asta nu înseamnă că ele nu pot fi invocate de-a dreptul dinaintea tribunalelor noastre”.

Dacă transpunem prin analogie declaraţia făcută în secolul trecut, atunci vedem că legiuitorul a prevăzut în art.1585 C.civ. al Republicii Moldova: „Drepturile dobândite în alt stat sunt recunoscute şi respectate în Republica Moldova dacă ele nu contravin ordinii publice”.

Această normă are drept obiect recunoaşterea dreptului născut, stins ori modificat conform unei anumite legi şi respectarea pe teritoriul Republicii Moldova a drepturilor reglementar dobândite pe teritoriul unui alt stat. Recunoaşterea unui raport juridic format în străinătate se explică prin faptul că după dreptul conflictual al ţării forului, legea străină este singura competentă în cauză.

Prin eficacitatea internaţională a dreptului dobândit se subînţelege că o situaţie juridică dobândită sub imperiul legii unei ţări poate fi recunoscută într-o altă ţară. Raportul juridic se poate constitui în sistemul de drept al unei ţări, neexistând un conflict de legi, ulterior, dreptul dobândit se invocă într-o altă ţară, intervenind un conflict de legi în timp şi în spaţiu. Raportul juridic se poate constitui în sistemul dreptului internaţional privat. Formarea dreptului implică un conflict de legi care se soluţionează după normele conflictule ale ţării forului.

Drepturile dobândite în străinătate sunt recunoscute în baza normelor dreptului internaţional privat. Condiţiile recunoaşterii drepturilor dobândite sunt următoarele:

Dreptul să fie constituit conform legii competente. În funcţie de poziţia admisă, legea competentă poate fi indicată de normele conflictuale ale statului unde se invocă dreptul sau ale statului în care s-a creat dreptul.

Dreptul să fie valabil dobândit conform legii străine competente. Atunci când legea competentă este străină, condiţiile de existenţă a dreptului se vor aprecia după legislaţia acelui stat (ex. instituţia adopţiei).

Dreptul dobândit să nu fie contrar ordinii publice de drept internaţional privat al ţării solicitate. Dreptul dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară în măsura în care contravine normelor fundamentale ale ţării forului conform art.1581 C.civ. şi art.164, alin.(4), Codul familiei. De exemplu, hotărârea judecătorească prin care se interzice soţiei la opoziţia soţului să practice o anumită profesiune, nu poate fi recunoscută în Republica Moldova, deoarece contravine ordinii publice.

Pentru a înţelege natura actului „recunoaşterii hotărârilor străine”, sunt necesare unele precizări privind originea şi sensurile cuvântului recunoaştere. Din punct de vedere etimologic şi având în vedere limbajul curent, recunoaşterea este actul prin care o calitate existentă şi cunoscută este constatată şi admisă ca aparţinând unui lucru sau unei persoane. Este un proces al memoriei prin care se constată în prezenţa unui lucru, a unei fiinţe etc., percepute anterior, că acestea au fost cunoscute dinainte. În prezent termenul de recunoaştere are o largă răspândire. Îl întâlnim tot mai frecvent în legi de procedură civilă, în legi de drept internaţional privat, în tratate bilaterale şi în convenţii internaţionale.

Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, presupune admiterea, în statul solicitat, a efectelor unei hotărâri judecătoreşti străine. Admiterea puterii lucrului judecat şi a opozabilităţii faţă de terţe persoane a hotărârii străine, nu însă şi a puterii executorii, pentru obţinerea căreia se cere îndeplinirea procedurii speciale, a exequatur-ului. Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine are caracter declarativ, în sensul că nu conferă hotărârii străine efecte noi, ci implică numai posibilitatea valorificării celor care îi aparţin în conformitate cu legea statului unde a fost pronunţată.

Uneori recunoaşterea intervine ca urmare a unei cereri din partea unei persoane interesate, de exemplu, actul prin care un copil născut în afara căsătoriei dobândeşte o condiţie juridică asemănătoare celei a copilului născut în cadrul căsătoriei, ca urmare a unei reclamaţii, prin raportare la un lucru, o calitate. Astfel, se descoperă un alt sens al cuvântului. Recunoaşterea semnifică, în acest caz, răspunsul favorabil la pretenţia de a poseda un anumit lucru, o anumită calitate, statut şi de a fi tratat în consecinţă. Este o operaţie subiectivă şi nu creatoare a unui fapt obiectiv. Este ceea ce în final, motivează caracterul declarativ al actului recunoaşterii hotărârilor străine. Este vorba de admiterea în urma unui control, care presupune regularitate, a actelor, rapoartelor sau situaţiilor create în străinătate, la fel a hotărârilor sau a diplomelor.

Recunoaşterea este o decizie oficială de admitere în urma controlului; act unilateral prin care o autoritate conferă un drept sau un efect de drept unui grup, un act sau un titlu prin care admite existenţa şi valoarea; acţiune în justiţie pentru a fi recunoscut un drept:

- în dreptul internaţional privat: a) admiterea într-un stat în parte sau în totalitate a efectelor unui act emanând de la o autoritate străină; b) în special în materia hotărârilor străine, admiterea, în mod condiţionat, a efectelor unei hotărâri altele decât cele ce implică măsurile de executare;

- în dreptul internaţional public: act unilateral prin care un stat face cunoscut explicit sau implicit faptul că admite, pentru cei ce-i priveşte, existenţa unui fapt sau a unei situaţii (apariţia unui stat nou, schimbarea de regim prin violenţă, publicarea unui act juridic etc.) şi că acceptă consecinţele în relaţiile externe, intervenite fie de jure, fie numai de facto.

Recunoaşterea posedă înainte de toate un efect, care poate fi numit certificare, omiţând caracterul strict tehnic al termenului. Este vorba de operaţia prin intermediul căreia autorul recunoaşterii certifică existenţa unei situaţii ce-l priveşte şi o acceptă oficial. De exemplu, recunoaşterea unei datorii sau a semnăturii, la fel recunoaşterea unui copil natural. Prin urmare, se constată existenţa unei hotărâri judecătoreşti străine eficace, care întruneşte condiţiile necesare pentru a produce efecte pe un alt teritoriu.