Recunoașterea statelor - cazul Kosovo

RECUNOASTEREA STATELOR

Intr-o definitie general acceptata a recunoasterii in dreptul international, se considera ca aceasta consta in exprimarea unilaterala a vointei unui stat de a constata ca valabile si opozabile, in ceea ce-l priveste, fapte, acte sau situatii juridice date ce pot avea, astfel, consecinte asupra drepturilor, obligatiilor si intereselor sale. Recunoasterea unui stat consta in actul prin care un stat admite ca o entitate politica indeplineste conditiile specifice ale unui stat nou (ia act de aparitia acestui nou subiect de drept international), avand personalitate juridica deplina in ordinea internationala si isi exprima vointa de a-l considera ca membru al comunitatii internationale.

Actul recunoasterii reprezinta un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat si nu o obligatie a acestuia.

În literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoastere internationala a noului stat si efectele sale. Recunoasterea este un act declarativ si nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobândeste personalitate juridica din momentul recunoasterii sale, ci din cel al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste relatii oficiale (diplomatice si consulare) cu statul care face obiectul recunoasterii.

Recunoasterea poate fi expresa, atunci când recunoasterea se face printr-un act scris, oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacita, atunci când din comportamentul statului rezulta intentia sa de a recunoaste un alt stat ( de exemplu, încheie un tratat cu acesta).

Recunoasterea unui stat are, in principiu, un caracter discretionar, in dreptul international neexistand nici o obligatie, respectiv interdictie, a recunoasterii. Statele pot astfel sa se abtina de a avea o comportare activa fata de noul stat. O asemenea activitate consta in stabilirea de relatii juridice, manifestate, de pilda, prin schimb de ambasadori, incheierea de tratate sau organizarea cooperarii in diferite domenii si echivaland cu recunoasterea noului stat.

In dreptul international contemporan, caracterul total discretionar al recunoasterii este insa pus sub semnul intrebarii. Aceasta avand in vedere, in principal, faptul ca principiul interzicerii recurgerii la forta pe plan international, prevazut in articolul 2 paragraful 4 din Carta ONU, implica respingerea opozabilitatii internationale a unor situatii teritoriale obtinute prin folosirea fortei. In acest sens, Declaratia cu privire la relatiile prietenesti si cooperarea dintre state in conformitate cu Carta ONU – Rezolutia Adunarii generale nr. 2625 (XXV) – stipuleaza ca teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei ocupatii militare sau al unei achizitii teritoriale. Ca urmare, nici o achizitie teritoriala obtinuta prin folosirea fortei sau amenintarii cu forta nu va fi recunoscuta ca legala. .

Recunoaşterea statelor nu priveşte statele deja existente, ci doar apariţia unui nou stat în legătură cu care se pune problema acceptării lui ca subiect de drept internaţional de către celelalte state.

Apariţia unor state este un proces încă actual, putând fi rezultatul unor împrejurări cum ar fi: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea unor părţi dintr-un stat prin secesiune sau regruparea unor state într-o nouă entitate statală.

Practica internaţională a dovedit că recunoaşterea poate să joace un rol important în relaţiile dintre state. Recunoaşterea unui stat poate fi definită ca un act unilateral prin care unui sau mai multe state admit in mod explicit sau implicit (tacit) că ele consideră o nouă entitate juridică drept stat şi că îi recunosc personalitatea juridică internaţională, deci capacitatea de a obţine drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale.

Recunoaşterea este un act politic, generator de efecte juridice.

Recunoaşterea este un act unilateral.Ea constituie o expresie a suveranităţii , un stat având dreptul de a recunoaşte un alt stat, nu şi obligaţia de a o face.

Deşi dreptul de a recunoaşte un stat este discreţionar, refuzul recunoaşterii nu se poate face decât pe baza unor principii şi norme general acceptate de comunitatea internaţională. Nerecunoaşterea unui stat poate fi considerată, în lipsa unei motivări temeinice, ca neamicală, creând dificultăţi în calea normalizării relaţiilor dintre state şi favorizând factorii care se opun evoluţiilor noi în societatea internaţională.

Recunoaşterea are un caracter declarativ, constituind un act de constatare a apariţiei unui stat nou, ca subiect de drept internaţional.Ea nu conferă noului stat calitatea de stat, pe care aceasta o dobândeşte din momontul creării sale.Refuzul de a nu recunoaşte un nou stat nu afectează existenţa acestuia , dar îşi păstreză calitatea de subiect de drept, cu toate consecinţele ce ducurg din aceasta.

În faza iniţială a apariţiei recunoaşterii, dar şi ulterior, s-a acordat acesteia un caracter constitutiv de drepturi, în sensul că statele ar exista numai dacă sunt recunoscute de alte state.Astăzi o asemenea abordare este contrară principiilor care guvernează relaţiile dintre state. Statul are o personalitate juridică unică, el neputând fi subiect de drept internaţional faţă de statele care îl recunosc şi lipsit de această calitate faţă de celelalte state.