Recunoașterea statelor, studiu de caz Provincia Kosovo

1. RECUNOAŞTEREA STATELOR

1.1 Consideraţii generale

In perioada postbelică, a formării numeroaselor noi state independente, pe teritoriile fostelor colonii s-a manifestat insemnatatea recunoasterii ca mijloc politico-juridic al normalizarii relatiilor interstatale, al manifestarii acestor state pe plan international.

Recunoaşterea este “procedeul prin care un subiect de drept internaţional, în mod special un stat, care nu a participat la naşterea unei situaţii sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea situaţie sau act să-i fie opozabile, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice”

Instituţia recunoaşterii reprezintă actul prin care un stat se pronunţă în sens afirmativ asupra unor situaţii noi ce se produc şi au efecte în plan internaţional. Recunoaşterea poate viza: recunoaşterea pretenţiilor teritoriale, schimbări în titlul de suveran, calitatea de beligerant, răsculat, naţiune ce luptă pentru independenţă.

Recunoaşterea statelor reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin care acesta constata aparitia sau existenta altui stat, pe scena vietii internaţionale.

Actul recunoaşterii reprezinta un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat şi nu o obligatie a acestuia.

Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existenţa unui stat ar părea că este de ajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă şi suverană. Problema care se pune nu ţine însă de constatarea creării şi existenţei unui nou stat, ci de a cunoaşte care sunt consecinţele juridice ale recunoaşterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul societăţii internaţionale. Prin această prismă putem defini recunoaşterea unui nou stat ca un act unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat şi că, în consecinţă, îi recunosc această personalitate juridică internaţională, respectiv capacitatea de o obţine drepturi şi de a constracta obligaţii internaţionale

Recunoaşterea statelor este deci o manifestare de voinţă a unui stat, subiect de drept internaţional, care priveşte un alt stat. Organizaţiile internaţionale, care sunt şi ele subiecte de drept internaţional, nu sunt susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităţilor lor specifice de constituire şi caracteristicilor lor.

1.2. Caracterul discreţionar al recunoaşterii

În privinţa caracterului actului de recunoaştere au fost formulate opinii divergente. S-a susţinut astfel că recunoaşterea ar avea caracterul unui act politic discreţionar din partea statului de la care emană, nelund în considerare criterii juridice, ci considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate sau economice. Uneori, motivaţia nerecunoaşterii, care întăreşte ideea caracterului discreţionar al acestui act, a fost de natură ideologică. Este cazul nerecunoaşterii, imediat după crearea sa, a Republicii Populare Chineze, sau recunoaşterii “în trepte”, întâi de facto şi, mai târziu, de jure, a constituirii Uniunii Soviectice, după revoluţia din 1918.

1.3. Efectele recunoaşterii

Deşi nu reprezintă o obligaţie din punct de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea, o dată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice.

În literatura de specialitate se discută valoarea actului de recunoaştere internaţională a noului stat şi efectele sale. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobândeste personalitate juridică din momentul recunoaşterii sale, ci din cel al formării sale ca stat. Prin actul recunoaşterii, statul stabileste relaţii oficiale (diplomatice şi consulare) cu statul care face obiectul recunoaşterii.

Stabilirea de relaţii diplomatice este efectul principal al recunoaşterii, iar actul recunoaşterii creează temeiul juridic pentru astfel de relaţii.

În doctrina juridică de specialitate sunt indicate si alte efecte ale recunoaşterii, cum ar fi : dreptul statului recunoscut de a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat, cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul acestuia din urmă ; acceptarea legislaţiei si a hotărarilor judiciare ale statului recunoscut.

1.4 Formele recunoaşterii statelor

Actul recunoaşterii nu este supus unor condiţii de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalităţi prin care se realizează actul recunoaşterii:

a) recunoaştere explicită sau implicită/ tacită;

b) recunoaştere de facto şi recunoaştere de jure;

c) recunoaştere individuală ori recunoaştere colectivă.

Recunoaşterea explicită sau implicită. Actul recunoaşterii poate fi expres, constand într-o declaraţie oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaştere tacită constă în stabilirea de relaţii diplomatice între statul care recunoaşte şi cel recunoscut. O recunoaştere tacită intervine şi în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou.

Recunoaşterea de facto şi recunoaşterea de jure. Statele care acordă recunoaşterea fac deseori o distincţie între aceste două forme de recunoaştere recunoaştere a statelor sau a guvernelor. Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, prin raport cu recunoaşterea de jure, care este deplină şi definitiv irevocabilă. În prima formă, recunoaşterea intervine atunci când, din punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deşi independentă şi exercitând o putere efectivă pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă stabilitate sau nu oferă încă asigurări care să fie conforme cu alte cerinţe ale recunoaşterii. Acestă recunoaştere este considerată ca aplicabilă în cazul statelor şi guvernelor noi. La ea se poate recurge şi în alte împrejurări, precum extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat anterior independent. Recunoaşterea de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile care se află sub controlul efectiv al acestuia. În general, situaţiile cărora li se aplică această recunoaştere nu satisfac e deplin cerinţele unei recunoaşteri definitive, de iure. Ea are un caracter provizoriu, iar dacă provizoratul se prelungeşte ea poate fi retrasă.