Referat Contencios Administrativ

1. Condiţiile acţiunii în contencios administrativ

Sintetizând reglementările cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, putem reţine următoarele condiţii pentru acţiunea în contencios administrativ:

1. actul atacat sa fie un act administrativ;

2. actul să vatăme un drept subiectiv sau un interes legitim;

3. actul atacat să emane de la o autoritate publică (inclusiv de la o structură neguvernamentală de utilitate publică);

4. procedura administrativă prealabilă;

5. introducerea acţiunii într-un anumit termen prevăzut de lege

1.1 Condiţia ca actul atacat să fie un act administrativ

Legea nr. 554/2004 dă o definiţie extensivă noţiunii de act administrativ, introducând în sfera acestei noţiuni, alături de manifestarea unilaterală expresă de voinţă (actul administrativ tipic) şi tăcerea, respectiv refuzul nejustificat (acte administrative atipice).

Actul administrativ tipic este, conform definiţiei de la art. 2 alin. 1 lit. c) „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice”. Actele administrative atipice sunt prevăzute la alineatul 2 din acelaşi articol: „se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.

Mai mult, legea asimilează, sub aspectul naturii juridice a litigiului, actelor administrative şi anumite contracte încheiate de administraţie, expres nominalizate: „sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca

obiect:

- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;

- executarea lucrărilor de interes public;

- prestarea serviciilor publice;

- achiziţiile publice;”

În felul acesta în legislaţia românească se impune instituţia contractelor administrative.Dacă dreptul comercial este fundamentat pe ideea de profit, privită ca un scop în sine, în cazul dreptului administrativ, obţinerea de venituri de pe urma, de exemplu, a concesionării unor bunuri aparţinând domeniului public, nu reprezintă scopul în sine ci doar un mijloc de realizare a interesului public, general. Din acest motiv ne apare întemeiată opţiunea legiuitorului de a institui un tratament juridic diferenţiat de dreptul comun unor anumite categorii de contracte administrative, tocmai având în vedere cauza de fond a contractului, una de esenţa dreptului public, şi nu manifestarea formală a acestuia, care, într-adevăr, ne conduce spre ramura dreptului comercial.

Identificarea concretă a actului administrativ, încadrarea sa într-una din categoriile amintite, este o operaţie de apreciere, de investigare a voinţei „autorităţii administrative" emitente, de cercetare a formei pe care o îmbracă (antet, ştampile, semnături etc.), pentru a delimita actul administrativ de alte acte juridice, nesupuse controlului jurisdicţional pe calea contenciosului administrativ.

Delimitarea actului administrativ de simplele adrese şi circulare

Practica judecătorească, încă din perioada interbelică, a admis că „simplele ordine de serviciu" nu sunt acte administrative şi, în consecinţă, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 337 din 24 octombrie 1934 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a, se reţine că actul administrativ, pentru a fi supus cenzurii instanţelor judecătoreşti, trebuie să constea „dintr-o declaraţiune de voinţă formal exprimată a autorităţii publice, lucrând în calitate de organ al administraţiei şi care să constituie o deciziune unilaterală de promptă execuţiune din partea administraţiunii; cu alte vorbe, să fie producătoare de efecte juridice, de a crea, modifica sau suprima o situaţie juridică subiectivă sau obiectivă". De aceea, s-a apreciat ca adresele sau ordinele de serviciu „aduse pe cale

ierarhică ori în formă de simplă corespondenţă între autorităţi", aducând la cunoştinţă o hotărâre luată de organele abilitate de lege spre a fi executată, care nu contribuie prin ele însele cu nimic la formarea actului administrativ de autoritate şi nici nu-i sporesc forţa executivă, „nu au valoarea nici măcar a unor acte de preparare şi, prin urmare, nu sunt susceptibile de atac în contencios niciodată cu actul săvârşit şi mai puţin separat".

De asemenea, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a susţinut că adresa unei primării nu are caracteristicile unui act administrativ, chiar dacă emană de la o autoritate administrativă, scopul emiterii ei nu a fost producerea prin ea însăşi de efecte juridice separate, specifice dreptului administrativ, ci doar de a-i comunica petentului demersurile făcute în vederea soluţionării cererii sale. În consecinţă, controlul legalităţii acestei adrese nu revine instanţei de contencios administrativ.

Delimitarea actului administrativ de actele pregătitoare

Legislaţia actuală ca de altfel şi cea anterioară, prevede, în mod expres, că: „instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii" (art. 18, alin. 2). Este problema „actelor preparatorii", care încă din perioada interbelică s-a admis că "puteau fi atacate o dată cu actul sau decizia definitivă dată pe baza lor".

Întreaga activitate a serviciilor publice administrative de adoptare sau emitere a actelor administrative de autoritate, – dar şi pentru încheierea actelor administrative de gestiune sau pentru emiterea actelor administrativ-jurisdicţionale, – se bazează pe întocmirea unor acte pregătitoare, care, deşi nu produc prin ele însele efecte juridice, fără efectuarea lor nu este posibilă adoptarea sau emiterea actelor administrative propriu-zise.

Astfel, emiterea deciziei privind dispensa de vârstă pentru căsătoria femeii minore între 15 şi 16 ani este condiţionată de efectuarea în prealabil a unei anchete sociale precum şi de existenţa avizului medical. Eliberarea autorizaţiei de construire nu se poate face decât după obţinerea avizelor şi acordurilor prevăzute de legi şi regulamente. Adoptarea hotărârilor cu caracter normativ de către consiliile locale este condiţionată de elaborarea în prealabil a unor

acte pregătitoare (proiectul de hotărâre cu o expunere de motive a iniţiatorului, rapoarte de specialitate şi rapoarte de avizare ale comisiilor pe domenii de activitate) dar şi de efectuarea unor operaţiuni tehnico-materiale (afişare, dezbatere publică, etc.).

Prof. C.G. Rarincescu susţinea că actele pregătitoare „nu sunt manifestări de voinţă săvârşite în vederea producerii unui efect juridic şi nici nu produc, prin ele însele, asemenea efecte, ele sunt numai elemente de determinare a voinţei autorităţii, căreia îi revine sarcina de a lua măsura sau deciziunea definitivă şi numai aceasta din urmă este act producător de efecte juridice, act propriu-zis de autoritate susceptibil de a fi deferit instanţelor de contencios”. Deci oricine se consideră vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ori prin refuzul administraţiei de a emite un act administrativ este îndreptăţit să se îndrepte împotriva organului emitent al actului de autoritate şi nu a organului care trebuie să întocmească actul pregătitor ce stă la baza emiterii actului administrativ, iar cu acest prilej se poate pune în discuţie şi problema ne-întocmirii actului pregătitor.