Regimul juridic genetal al proprietății publice

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Proprietatea reprezintă una din instituţiile fundamentale ale dreptului, reprezentând în acelaşi timp unul din fundamentele construcţiei sociale. Dacă la început proprietatea a apărut într-o formă primară, exprimată prin ocuparea obiectelor din natură şi ocuparea solului, justificată prin munca de punere în valoare a acestora. (J.J. Rousseau) în baza convenţiilor sociale proprietatea devine un drept care, făcând corp comun cu titularul acestuia, constituie unul din cele mai sacre drepturi ale omului. (cf. Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789). Derivând din proprietatea privată proprietatea publică constituie, în mod similar, unul din drepturile fundamentale ale persoanelor juridice de drept public, prin care se realizează interesele mai largi ale societăţii în ansamblul ei.

Deşi Constituţia şi actele normative în vigoare nu oferă o definiţie a proprietăţii publice, pornind de la definiţia dată de Codul civil proprietăţii private în art. 480 (,,dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă în limitele prevăzute de lege”), precum şi de la textul Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,vom defini proprietatea publică ca fiind un drept subiectiv care aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau sau de interes public.

2. DOMENIUL PUBLIC

Bunurile care fac obiectul proprietăţii publice alcătuiesc domeniul public. Ele nu trebuie confundate cu bunurile res communes, adică cu bunurile care nu sunt susceptibile de apropriere privată, şi nici cu bunurile proprietate comună. Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi care care sunt dobândite prin modurile prevăzute de lege.

Între noţiunea de domeniu public şi cea de proprietate publică nu se poate pune semnul egalităţii – noţiunea de domeniu public se referă la bunurile care constituie obiectul dreptului de proprietate publică în timp ce noţiunea de proprietate publică se referă la un drept subiectiv.

Pentru a se determina bunurile care, făcând parte din domeniul public constituie sfera de aplicare a prevederilor specifice regimului juridic de drept public, se folosesc o serie de criterii.

Primul criteriu se referă la declaraţia legii, respectiv la acele situaţii în care prin voinţa legiuitorului anumite bunuri sunt enumerate cu titlu exemplificativ în textul actelor normative ca făcând obiectul dreptului de proprietate publică.

Astfel, Constituţia României prevede în art. 135 al. 3 că ,,bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

În acelaşi mod, se consacră expres în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în anexe ce fac corp comun cu legea:

- bunurile ce alcătuiesc domeniul public naţional – spaţiul aerian, infrastructura căilor ferate, lucrările de artă, etc.

- bunurile ce alcătuiesc domeniul public judeţean – biblioteci, muzee, spitale judeţene etc.

- bunurile ce alcătuiesc domeniul public local – drumuri comunale, pieţe publice, locuinţe sociale etc.

De asemenea, Legea fondului funciar nr.18/1991 prevede în art. 34, alin. 2 că fac parte din domeniul public terenurile proprietate de stat folosite de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic, drumurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetare ştiinţifică etc. Alte dispoziţii exprese se regăsesc în Codul civil în art. 476, potrivit căruia fac parte din domeniul public monumentele, terenurile pentru nevoile apărării, albiile râurilor, apelor, dar şi în alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României sau în Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.