Regimuri Matrimoniale Europene

1. Consideraţii introductive

Regimurile matrimoniale pot fi definite ca fiind un ansamblu de reguli juridice care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pecuniare ale vieţii conjugale, precum şi relaţiile care privesc gestionarea acestora.

Stricto sensu, prin regim matrimonial ar trebui să înţelegem doar ansamblul de reguli care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi privind repartiţia între aceştia a puterilor, a averii şi datoriilor căsătoriei.

Lato sensu, trebuie să acceptăm că regimurile matrimoniale privesc în plus şi raporturile pecuniare dintre soţi şi terţi, indiferent dacă aceştia sunt persoane străine complet de căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta (copii, părinţii soţilor, afini etc.).

Important de reţinut este faptul că această din urmă categorie de persoane sunt tot erţi faţă de căsătorie, dar legea reglementează unele situaţii juridice care le sunt proprii: raporturi de întreţinere, regim succesoral, regim specific fiscal, specificitate a liberalităţilor etc.

Oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soţilor şi indiferent de multitudinea de regimuri matrimoniale pe care un anumit sistem de drept naţional le poate constitui, există un set de reguli aplicabile în toate cazurile. Aceste reguli generale formează constituţia regimurilor matrimoniale .

O constituţie care se poate identifica cu dreptul comun şi imperativ al regimurilor matrimoniale, indiferent dacă aceasta este denumită „regim primar imperativ” sau „statut imperativ de bază”.

Existenţa regimul primar imperativ presupune ca sistemul de drept naţional să fie compatibil cu o pluralitate de regimuri concret aplicabile, faţă de care regimul primar imperativ este numitorul comun cel mai mic.

Pentru sisteme de drept naţional care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, iar normele care-l reglementează sunt de ordine publică şi obligatorii, nu se poate pune problema decelării existenţei unui regim primar imperativ. Sau, altfel spus, regimul matrimonial se reduce la regimul primar imperativ.

Astfel, regimul primar imperativ reprezintă un set de norme imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor.

Aceste norme sunt esenţiale, în sensul că reprezintă o trăsătură indispensabilă funcţionării unui regim matrimonial, oricare ar fi el. Caracterul său esenţial şi primar se exprimă, de asemenea, prin aceea că raporturile patrimoniale dintre soţi nu sunt reglementate în detaliu, ci doar în aspectul lor funcţional cel mai simplu.

Caracterul imperativ al regimului se regăseşte în aceea că normele juridice care-l reprezintă sunt obligatorii şi de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voinţa soţilor. Orice derogare de natură convenţională de la regimul primar imperativ este lovită de nulitatea absolută a clauzei. De aceea, din punct de vedere patrimonial, prin simplul efect al căsătoriei, soţii se văd de îndată supuşi regulilor care formează regimul primar imperativ.

Legea înţelege să reglementeze uneori regimul juridic al locuinţei familiale de manieră mai restrictivă decât domiciliul conjugal, care nu este în genere automat de identificat cu locuinţa familială. Definirea locuinţei familiale, în sensul regimului imperativ, presupune două elemente: unul obiectiv, celălalt subiectiv. Primul se concretizează în imobilul de locuit, cel de al doilea se referă la faptul că soţii au afectat acest imobil familiei, adică ducerii vieţii de familiei în acel loc.

Importanţa locuinţei de familie este atât de mare, încât pot exista reguli speciale pentru atribuirea acesteia în caz de divorţ, după cum -în cazul morţii unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor are drepturi speciale asupra acesteia.