Reglementarea falimentului în instituțiile de credit din România

SISTEMUL BANCAR – ELEMENT COMPONENT AL SECTORULUI TERŢIAR DIN ECONOMIA NAŢIONALĂ

„Sistemul bancar - element component al sectorului terţiar din economia naţională” abordează elemente ce definesc complexul economic naţional, evoluţia sistemului bancar românesc, rolul şi locul Băncii Naţionale a României (B.N.R.) în sistemul bancar din România.

Pentru început a fost definit conceptul de economie naţională, fiind prezentată structura acesteia în plan orizontal şi vertical. În plan orizontal economia naţională este divizată sub aspectul conţinutului, după tipul activităţii desfăşurate, în patru sectoare , iar în plan vertical structurarea presupune gruparea activităţilor din economia naţională pe patru niveluri.

În cadrul sectorului terţiar al economiei naţionale se include şi activitatea bancară prin care se asigură intermedierea financiară dintre persoanele fizice şi juridice care dispun de un surplus financiar, pe de o parte, şi cele care au nevoie de fonduri băneşti, pe de altă parte.

Sistemul bancar, considerat ca oglindă a creşterii economice, contribuie la dezvoltarea economică a ţării în cel puţin două moduri: direct, prin creşterea elementelor bilanţiere ale băncilor din cadrul sistemului şi indirect, prin finanţarea acordată.

Analiza activităţii bancare presupune analiza situaţiei actuale a creditului intern neguvernamental şi a perspectivelor sistemului bancar românesc. Evoluţia gradului de bancarizare a economiei a înregistrat un trend crescător pe tot parcursul perioadei 2000-2004, fiind calculat atât ca pondere a activelor bancare, cât şi ca pondere a creditului intern neguvernamental în produsul intern brut

Analiza sistemului bancar are la bază funcţiile pe care le îndeplinesc băncile în economie şi anume: funcţia de depozit (atragerea fondurilor) prin care se mobilizează activele monetare disponibile în economie; funcţia de investiţii (plasarea fondurilor) care presupune utilizarea resurselor proprii şi atrase prin acordarea de credite către clienţi; funcţia comercială care permite decontări între titularii de cont, ca urmare a diverselor activităţi desfăşurate de agenţii economici.

Societăţile comerciale bancare fac parte din sistemul bancar care poate fi definit ca ansamblul băncilor şi instituţiile asimilate lor care funcţionează într-o anumită ţară, relaţiile de colaborare dintre ele, inclusiv relaţiile acestora cu ceilalţi agenţi economici din economia naţională care reprezintă clientela bancară.

În România sistemul bancar este structurat pe două niveluri: Banca Naţională a României care este banca centrală a ţării şi instituţia de emisiune monetară a statului român; societăţile comerciale bancare care sunt persoane juridice având ca obiect principal de activitate atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite.

Banca Naţională a României şi-a început activitatea la 1 iulie 1880, bazându-se pe un sistem mixt de colaborare a capitalurilor particulare cu statul, având un capital de 30 milioane lei (din care 10 milioane lei capital de stat). A devenit o simplă bancă particulară privilegiată la 16 decembrie 1900, ca urmare a retragerii statului din asociaţia formată cu B.N.R. şi a fost etatizată după preluarea puterii politice de către comunişti în 6 martie 1945, iar, în prezent, este o bancă centrală modernă, independentă, asemănătoare celor din statele cu economie de piaţă avansată.

B.N.R. are o anumită structură organizatorică. Se implică în organizarea şi conducerea sistemului bancar din România deoarece: acţionează în sensul stabilirii şi coordonării politicii monetare şi de credit; deţine monopolul emisiunii monetare; monitorizează cursurile valutare şi administrează rezervele valutare; supraveghează prudenţial întregul sector bancar; susţine sistemul de plăţi şi asigură protecţia împotriva riscului sistemic; refinanţează băncile şi asigură lichidităţi sistemului bancar; ţine în evidenţele sale Trezoreria statului; stabileşte legături cu organizaţiile financiar-bancare etc.

Falimentul bancar - consecinţa unui management defectuos al riscurilor în activitatea bancară”

Pentru început, a fost tratată categoria economică de faliment în diverse legislaţii naţionale: legislaţia britanică; franceză; germană; nordică.

Referitor la eficienţa legislaţiilor naţionale, un studiu efectuat de Banca Mondială arată că legislaţiile nordice şi germane sunt cele mai eficiente (durata procedurii falimentului - 2 ani, costul falimentului - 4,5% din active), după care urmează ţările cu legislaţie britanică (durata procedurii falimentului - 2,7 ani, costul falimentului - 8% din active) şi ţările cu legislaţie franceză (durata procedurii falimentului – 3,7 ani, costul falimentului - 15% din active).

Apoi a fost tratat falimentul bancar ca o consecinţă extremă a apariţiei şi realizării riscurilor în activitatea bancară, determinând intrarea băncii în incapacitate de plată.