Reglementarea Falimentului Instituțiilor de Credit în România

I. De ce falimentează băncile?

Bancherii au falimentat în toate timpurile şi pe toate meleagurile. Unii şi-au câştigat astfel celebritatea eternă, alţii s-au pierdut în negura uitării şi anonimatului.

Să examinam un singur exemplu.

În secolul IV î.Chr., în Grecia antică, un bancher anonim din Sinope falimentează ca mulţi alţi negustori şi, pentru a scapa de răzbunarea pagubiţilor, se refugiază la Atena, împreună cu fiul său Diogene, care, în aceste împrejurări vitrege, devine primul filozof european cinic şi primul homeless celebru. Fără falimentul patern, ar fi rămas un mediocru anonim.

De ce falimentează băncile?

Comisia Bancară franceză răspunde la această întrebare dezvăluind cinci riscuri principale cu care se confruntă băncile:

1) riscul de nerambursare a creditelor acordate clienţilor;

2) riscul interbancar, de nerambursare a creditelor pe care băncile şi le acordă între ele;

3) riscul de credit acordat ţărilor în curs de dezvoltare ;

4) riscul ratelor de schimb;

5) riscul de participaţie la capitalul altor societăţi, nebancare.

La acestea se adaugă noile riscuri legate de produsele derivate. Cel mai important risc rămâne riscul de credit, care se amplifica o dată cu crearea zonei euro .

Factorii umani sunt şi ei importanţi în accentuarea riscului. Astfel, dacă sunt prea reduse contribuţiile la fondul de garantare a depozitelor, bancherii îşi asumă riscurile cu mai multa lejeritate ştiind că, în caz de eşec, deponenţii vor fi despăgubiţi şi că prima de asigurare nu este proporţională cu riscul asumat. De asemenea, existenţa unui împrumut de ultimă instanţă (de regula, Banca centrală) sau suprastatal (FMI) poate accentua apetitul pentru risc, conform principiului "privatizarii beneficiilor şi naţionalizării pierderilor".

Criza bancară poate fi de lichiditate sau de solvabilitate.

Criza de lichiditate se exprimă prin imposibilitatea de a obţine o refinanţare pentru plata datoriilor exigibile. Criza poate fi evitată prin recurgerea la creditarea din partea băncii centrale.

Criza de solvabilitate constă în aceea că activele băncii nu pot face faţă pasivelor acesteia.

La fel ca şi în cazul celorlalţi comercianţi, fenomenul insolvenţei trebuie să fie abordat prioritar sub aspectul preventiv şi numai în cazul în care măsurile preventive nu reuşesc să evite dificultăţile se analizează tratamentul acestora. Acest tratament, denumit "asanare" în Directiva 2001/24/CE din 4 aprilie 2001, a fost reglementat şi în dreptul nostru prin Ordonanţa Guvernului nr. 10 din 22 ianuarie 2004.

Revenind pe meleagurile noastre, cauzele falimentelor bancare din secolele al XIX -lea şi XX pot fi cunoscute din câteva exemple: falimentul Băncii Naţionale a Moldovei (1858), falimentul Băncii Franco-Române (1929) şi falimentul Băncii Marmorosch Blank & Co. (1932).

II. Ordonanţa Guvernului nr. 10/2004

2.1 Reglementarea legală

De la 1 martie 2004 a intrat în vigoare Ordonanţa Guvernului nr. 10 din 22 ianuarie 2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit, denumită în continuare "Ordonanţă", emisă în temeiul art. 1 pct. II.9 din Legea nr. 559/2003 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. Ordonanţa abrogă Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului bancilor , cu modificările ulterioare.

Textul Ordonanţei este inspirat din Directiva DALEC 2001/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 aprilie 2001 privind asanarea şi lichidarea instituţiilor de credit.

Dispoziţiile Ordonanţei se completează, în măsura compatibilităţii, cu cele ale Legii nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu cele ale Codului de procedură civilă (art. 45).