Regulile aplicabilității dreptului UE în raport cu dreptul intern al statelor membre

INTRODUCERE

Comunitatea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este expresia unei conştiinţe deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană. Relaţia dintre dreptul comunitar european şi dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene este dat de principiile fundamentale ale dreptului comunitar iniţiate şi formulate în hotărârile Curţii de Justiţie de la Luxemburg (C.J.C.E.) şi regăsite ulterior în tratate.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a subliniat, din vremea jurisdicţiei sale anterioare, autonomia ordinii de drept comunitare. Principiul înseamnă că dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice şi se desprinde – odată cu concretizarea crescândă a noţiunilor şi principiilor sale de bază – atât de elementele lui fundamentale de drept internaţional, cât şi de ancorarea sa istorică în concepte de drept ale statelor membre. Autonomia rezultă, în primul rând, din principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale autorităţii nemijlocite şi ale priorităţii dreptului comunitar.

1. Aplicarea imediată a dreptului comunitar

1.1 Principiul aplicării imediate a dreptului european

Putem spune ca efectul acestui principiu este ca tratatele se aplica în dreptul intern al statelor fără nici o transformare sau receptare, ele având forţa de lege în ordinea juridică a statelor comunităţii. Dreptul comunitar se caracterizează deci printr-o aplicare imediată în ordinea juridică a statelor membre însă în calitatea sa de drept comunitar, şi nu de drept devenit, prin includere, naţional. Acest efect imediat a fost recunoscut, prin jurisprudenţă, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, întregului bloc comunitar de legalitate: drept primar, drept derivat (decizii, directive, în legătură cu care s-a stabilit simpla competenţă de executare a statelor membre, iar nu de admitere în ordinea internă), drept rezultat din acordurile externe ale Comunităţilor. In aceste condiţii, efectul imediat este afirmat, în primul rând, în cazul tratatelor institutive, oricare ar fi fost condiţiile în care statele membre iniţiale le-au ratificat, respectiv în care noile candidate au aderat la ele. De altfel e stabilit în mod concret, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene că tratatele trebuie aplicate în calitate de drept comunitar, interzicând transformarea sau receptarea în dreptul intern. Acest principiu se aplică în consecinţă, la tot ce emană de la dreptul comunitar respectiv înafara tratatelor şi textelor ce modifică aceste tratate, în cazul regulamentelor nefiind necesare măsuri de receptare, directivelor care de fapt stabilesc o diferenţă între receptarea lor şi transpunerea acestora, dispoziţiilor ce se aplică imediat atât asupra statelor membre cât şi asupra particularilor şi nu în ultimul rând acordurilor internaţionale ale Uniunii Europene ce leagă statele membre fără a exista o influenţă asupra efectelor acordurilor din partea exclusivă a statelor membre.

Analiza aplicabilităţii imediate implică studiul raportului dintre două sisteme de drept. Relaţiile existente între dreptul internaţional public şi dreptul intern, conform concepţiilor doctrinare în materie, presupun îmbrăţişarea fie a teoriei dualiste, fie a teoriei moniste în domeniu. Astfel, teoria dualistă, având ca adepţi pe italieni (D. Anzilotti) şi germani (H. Triepel), propune următoarea concepţie: ordinea juridică internaţională şi cea tradiţională sunt independente, separate, care coexistă paralel. Aşadar, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă, numai dacă este ratificat; are loc o „naţionalizare” a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Nu există, conform acestei teorii, un raport de subordonare între cele două sisteme. Teoriile moniste, pe de altă parte, consideră că norma de drept intern se află în aceeaşi sferă cu cea internaţională, existând un raport de supra/subordonare, în funcţie de varianta adoptată. O primă variantă este aceea în care se promovează aplicarea imediată a dreptului internaţional public în dreptul intern. Adeptul cel mai cunoscut al acestei concepţii este Hans Kelsen, reprezentant al şcolii de la Viena. Se afirmă, în cadrul acestei doctrine, că norma internaţională este imediat aplicată, în calitate de normă internaţională, fără a fi necesară naţionalizarea ei. Cealaltă variantă a teoriei moniste consacră prioritate dreptului intern asupra dreptului internaţional. Adepţii acesteia pornesc de la concepţiile filozofice ale lui Hegel (Şcoala de la Bonn, sec. XX). Datorită independenţei şi suveranităţii depline a statelor, raporturile dintre ele sunt esenţialmente raporturi de forţă; astfel, dreptul international public reprezintă numai o proiectare a unor norme din dreptul intern.

În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul european şi dreptul intern al statelor membre, trebuie spus faptul că tratatele institutive consacră monismul şi impun respectarea sa de către statele membre.¹ Aceasta deoarece sistemul comunitar nu poate funcţiona decât în cadrul teoriei monismului, singurul principiu compatibil cu idea unui sistem de integrare. ___________________________________________________________

1 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea general”, Editura Allbeck, Bucureşti, 2004, p. 154 şi urm.

La nivelul Uniunii Europene a fost preferat principiul monist, deoarece cealaltă soluţie ar fi afectat abordarea comunitară a integrării europene, ajungându-se la situaţia ca dreptul comunitar să aibă forţă juridică diferită de la o ţară la alta, în funcţie de instrumentul juridic concret (lege, act administrativ, etc) prin care a fost receptat în dreptul intern.

Consacrat implicit în tratatele comunitare², principiul monist a fost recunoscut jurisprudenţial de Curtea Europeană de Justiţie, în deja celebra Decizie 6/64 Costa c/ Enel: „instituind o Comunitate pe durată nelimitată, cu atribuţii proprii şi capacitate juridică proprie, statele şi-au limitat, în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de norme juridice aplicabile lor şi resortisanţilor lor”³, iar „dreptul comunitar face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru”.

Impunerea principiului monist nu a fost însă facilă la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Dacă state tradiţional moniste, cum ar fi Franţa, au dispoziţii constituţionale care exclud fără echivoc principiul dualist, altele, cum ar fi Italia şi Germania, au înregistrat dificultăţi de aliniere.

Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în deciziile sale, cu referire specială la Italia, că receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin norme naţionale nu transformă normele de drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare, şi, în altă cauză, că este interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în norme juridice interne, menite „să pună în executare” regulamentul, însă care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia.

În concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridică a statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept comunitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi justiţie. Această observaţie este necesară în vederea explicării, ulterior, a supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul intern.