Relații între Cetățenia Națională și Cetățenia Europeană

Introducere

Se discută foarte mult, în timpul de astăzi, despre drepturi, libertăţi, cetăţenie naţională, cetăţenie europeană, naţionalitate şi identitate naţională. Interesant este faptul că, din păcate, deseori ne comfruntăm cu situaţii şi cazuri în care se ştie prea puţin în acest domeniu. Nu toţi cei care se implică în asemenea discuţii stăpânesc conceptele şi dimensiunile politico-juridice ale noţiunilor invocate. Şi aceasta este, sau poate fi, cauza ineficienţei unor demersuri.

La noi există foarte multă frazeologie, dar mai puţină cunoaştere. Datorită acestui lucru, deseori ne manifestăm ca nişte naivi atunci când pe plan european se întamplă câte ceva, pentru că nu înţelegem anumite lucruri, pentru că noi suntem, victimele exagerării – altfel spus ale unui entuziasm, ale unei dorinţe. Suntem încă victimele unei idei potrivit căreia libertatea aceasta de după revoluţie înseamnă că putem face tot ce ne trece prin cap. De aici ni se trag şi ponoasele. De aici ni se trag, uneori, supărările noastre la replicile clare ale factorilor europeni, care, din când în când, ne arată că lucrurile trebuie văzute altfel. Ca atare, cel mai important lucru este, dacă vrem să ne implicăm în aceste probleme, să stăpânim cuvintele, noţiunile, categoriile, să înţelegem corect fenomenele.

Cele mai multe lucruri în viaţa naţională şi europeană sunt exprimate în limbaj juridic. Cultura transmisă în drept se exprimă într-un limbaj juridic, tehnic, singurul limbaj care permite să înţelegi exact, să negociezi exact. Altfel totul, este frazeologie, cuvinte frumoase dar fără rezultate concrete. Iată de ce mi se pare că o discuţie despre cetăţenie, cu marile ei implicaţii, presupune anumite precizări.

Conceptul universal, este regăsit în fiecare stat sub trei denumiri juridice. Astfel, la noi în limbaj, apar frecvent exprimări sau cuvinte precum – cetăţeni români, cetăţeni străini, apatrizi. Cetăţeanul român este cel care are cetăţenie română. Cetăţeanul străin este persoana, de exemplu, de cetăţenie franceză, aflată pe teritoriul României. Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie. Aceste exprimări sunt juridice, universal acceptate. Trebuie se lucrăm cu ele, atunci când vrem să explicăm mai ales zonele de interes constituţional în legătură cu integrarea noastră în Uniunea Europeană. Este foarte important, deci, să nu vorbim în general, şi tratatele nu sunt vorbe generale. Nici Tratatul de la Roma, nici cel de la Maastricht sau de la Amsterdam nu au peste tot o rigoare juridică. Ele sunt însa deosebit de importante. Iată o problemă care este bine să o precizăm ca să stim, care este domeniul în care putem discuta.

Apoi, auzim deseori folosindu-se cuvintele cetăţean şi naţionalitate. Aici lucrurile sunt, de asemenea, clare. La început, cuvântul care desemna apartenenţa la un stat era naţionalitatea. Cuvântul se foloseşte şi astăzi. Există o convenţie care a fost recent ratificată de ţara noastră – Convenţia privitoare la cetăţenie – care uneori foloseşte şi terrmenul de naţionalitate, pentru că în anumite state cele două cuvinte sunt sinonime. Dar, o dată cu statul modern, o dată cu dezvoltarea principiului naţionalităţilor, juriştii au încercat să facă o delimitare pentru a se înţelege mai bine. Încet-încet s-a renunţat la cuvântul naţionalitate, acesta fiind înlocuit cu cel de cetăţean. Deci, în loc de naţional cetăţean. De ce? Pentru că naţionalitatea exprimă apartenenţa la un corp social fondat pe alte reguli, în timp ce cetăţenia exprimă apartenenţa juridică la un stat. Este o legatură juridică. Naţionalitatea, la recensământ, ţi-o poţi alege. Ai voie să spui – sunt de naţionalitatea cutare. Nu poţi spune însă – sunt de cetăţenia cutare, dacă în acest sens nu prezinţi un document. Nici cu etnia lucrurile nu stau la fel. Nu intrăm în aceste detalieri, care sunt foarte importante, pentru că dacă discursul juridic nu este corect, riguros, duce la consecinţe diferite. Ori, discursul juridic presupune interese concrete, iar la nevoie, instanţe care să le apere. Ca atare, noi vorbim de cetăţenie.

Vom vedea că şi Tratatul de la Maastricht vorbeşte despre cetăţenia europeană. Cuvântul cetăţenie, la noi, la români, vine din francezul citoyennete. Tot francezii au inventat, de fapt, această diferenţiere între naţoinalitate şi cetăţenie, odată cu istoria modernă. Cuvântul este vechi, de la romani. Francezii vorbesc şi despre naţionalitate. Ei folosesc amândouă cuvintele. Şi cetăţenie şi naţionalitate. De aici pot rezulta unele neînţelegeri de limbaj.

Când a venit Comisia de la Veneţia şi s-a făcut o lectură a propunerilor noastre de revizuire a Constituţiei, francezii au avut multe întrebări legate de limbajul Constituţiei noastre tocmai pentru că ei folosesc şi cetăţean şi naţional. Noi folosim numai termenul cetăţean.