Renunțarea la Moștenire

1.Noțiune și condiții de fond

Renunțarea la moștenire este actul juridic unilateral, expres și solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, că nu își însușește (renunță la) titlul de moștenitor, desființând cu efect retroactiv vocația sa succesorală, devenind străin de moștenire.

Dreptul de a renunța la moștenire aparține tuturor moștenitorilor, indiferent că sunt moștenitori legali sau testamentari, rezervatari sau nerezervatari, cu vocație generală, cu titlu universal sau particular.

Succesibilul poate opta în acest sens din varii motive, fie pentru că moștenirea este insolvabilă, pasivul depășind activul, fie pentru a păstra o donație raportabilă de care a beneficiat și a cărei valoare este mai mare decât ce i s-ar cuveni în caz de acceptare, fie din considerente familiale sau de altă natură (pentru ca partea sa de moștenire să fie dobândită de un alt succesibil, comoștenitor sau moștenitor legal subsecvent ori legatar) etc.

2.Condiții de fond speciale

Spre deosebire de acceptarea moștenirii care, după cum am văzut, poate fi și tacită, renunțarea nu poate fi decât expresă, “renunțarea la succesiune, în principiu, este expresă și constituie un act juridic solemn”. Ea nu poate fi dedusă (indirect) din anumite circumstanțe de fapt. Lăsarea bunurilor succesorale în folosința unor comoștenitori nu are semnificația renunțării la moștenire de către ceilalți, căci renunțarea nu poate fi prezumată, ci trebuie să fie expresă.

Neexercitarea dreptului de opțiune succesorală în cadrul termenului de prescripție – deși produce, practic, efecte asemănătoare (succesibilii devin străini de moștenire) – nu valorează nici ea renunțare tacită la moștenire; considerat că nici n-a fost vreodată moștenitor.

În legătură cu declarația expresă de renunțare la moștenire, în literatura de specialitate și practica judecătorească s-a pus problema regimului juridic al convenției dintre moștenitori prin care unul/unii dintre ei ar fi renunțat expres la moștenire. Dacă o asemenea convenție s-ar fi încheiat înainte de deschiderea moștenirii ea ar fi nulă absolut, fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare.

În schimb, s-a apreciat că după deschiderea moștenirii oricare dintre succesibili se poate obliga să renunțe la moștenire și această conevnție și renunțarea pe care o conține va fi perfect valabilă și obligatorie între părțile contractante, fiind inopozabilă doar față de terți.

Cosiderăm că, într-adevăr, o asemenea convenție poate fi recunoscută valabilă pentru că nu contravine ordinii publice și bunurilor moravuri. Numai că, această conevnție și obligația de renunțare pe care o conține, nu valorează renunțare la moștenire nici în raporturile dintre părți.

Dacă cu nerespectarea obligației asumate succesibilul acceptă moștenirea, acceptarea va produce efectele prevăzute de lege, angajându-se răspunderea civilă contractuală a debitorului obligației neexecutate, ținând însă seama de principiul irevocabilității acceptării.

Iar dacă succesibilul nu își execută obligația și renunță la moștenire, în schimb comoștenitorii nu-și respectă obligațiile asumate, el va putea cere executarea sau despăgubiri, dar nu va putea retracta renunțarea dacă condițiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite. Cu alte cuvinte, actul renunțării urmează regimul juridic special prevăzut de lege, detașându-se de convenția prin care succesibilul s-a obligat să renunțe.