Revista Dreptul

Am ales pentru realizarea acestei argumentări două articole din numărul 6 pe 2008 al revistei „Dreptul”, publicaţie lunară de doctrină juridică şi jurisprudenţă editată de Uniunea Juriştilor din România. Unul dintre aceste articole se numeşte „Consideraţii în legătură cu infracţiunea de hărţuire sexuală” şi a fost realizat de procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Balş – doamna Camelia Lidia Ciurel. Se înţelege prin hărţuire acel comportament nedorit având legătură cu sexul persoanei şi care apare cu scopul sau are ca efect atingerea demnităţii persoanei şi crearea unui mediu de intimidare, de umilire.

Pentru ca un comportament să poată fi calificat drept hărţuire sexuală, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii şi anume să fie un comportament – verbal sau fizic de natură sexuală, acest comportament să fie nedorit, să aibă drept scop atingerea demnităţii persoanei şi crearea unui mediu degradant, ofensator

Potrivit articolului 203 Cod penal hărţuirea unei persoane prin constrângere sau ameninţare cu scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către acea persoană care abuzează de influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă şi constituie infracţiune. Aceste dispoziţii sunt coroborate cu Legea numărul 202/2002 privind egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi. Declaraţia universală a drepturilor omului proclamată la 10 decembrie 1948 interzice orice discriminare, inclusiv cea sexuală. Comisia europeană a dat în 1991 o recomandare de politică generală prin care statele membre sunt forţate să ia măsuri împotriva comportamentelor cu conotaţie sexuală ce afectează demnitatea femeilor şi bărbaţilor.

Adeseori ne confruntăm cu discriminarea la locul de muncă în general a femeilor unde angajatorul utilizează o serie de practici ce dezavantajează persoanele de un anumit sex în legătură cu relaţiile de muncă. Angajaţii au dreptul în cazul în care se consideră hărţuiţi să formuleze sesizări sau reclamaţii către angajator sau împotriva sa dacă acesta este direct implicat sau poate solicita sprijinul organizaţiei sindicale pentru rezolvarea situaţiei la locul de muncă.

În cazul în care sesizarea nu a fost rezolvată la nivelul angajatorului, prin mediere,

pe cale diplomatică persoana angajată ce prezintă elemente de fapt ce conduc la prezumţia existenţei unei discriminări are dreptul să transmită reclamaţia la Agenţia Naţională pentru egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi precum şi la instanţa de judecată competentă. În cursul anului 2005 ţări precum Argentina, Chile, Costa Rica, Filipine, Noua Zeelandă sau Africa de Sud au adoptat texte ce interzic hărţuirea sexuală Urmând acelaşi model şi ţări din Europa ca Franţa, Germania, Austria, Belgia, Finlanda, Irlanda, Italia, Malta ,Anglia, Suedia au luat măsuri în acest domeniu.

În Franţa hărţuirea sexuală la locul de muncă se pedepseşte cu închisoare de un an sau amendă de 25000 franci potrivit Codului muncii sau după Codul penal acelaşi delict se pedepseşte cu închisoare de până la 2 ani sau cu amendă de până la 100 000 de franci. Grecia a prevăzut în luna iunie 2006 pedepsirea aceluiaşi delict cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă de cel puţin 1000 euro.

În literatura de specialitate s-a stabilit că există trei tipuri de agresori şi anume Predatorul cel ce obţine plăcere în momentul în care umileşte femeia , Dominatorul cel ce devine un fan al comportamentelor agresive împotriva femeilor pentru ego-ul său masculin şi Strategicul este cel care caută să obţină privilegii la locul de muncă prin hărţuirea sistematică a femeilor. S-a constat faptul că cazurile de hărţuire sexuală au fost divizate în două mari categorii: publice şi private. Hărţuitorii „publici” sunt vizibili spre deosebire de cei privaţi care cultivă o imagine publică, respectabilă,iar comportamentul inadecvat are loc doar în particular cu victima.

Obiectul juridic este complex şi constă în principal în dreptul şi libertatea persoanei la o viaţă sexuală normală, fără constrângeri sau ameninţări. Subiectul activ al acestei infracţiuni nu poate fi decât “o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă”, în consecinţă, proprietarul, managerul, persoana din conducere, profesorul, colegul sau orice altă persoană care se bucură de o anumită influenţă sau autoritate prin funcţia deţinută.

Subiectul pasiv este acea persoană care a suferit o atingere prin acea faptă, necondiţionat de faptul că este femeie sau bărbat. O altă infracţiune asemănătoare este aceea de viol, care presupune de asemenea constrângerea unei persoane, iar autorii consideră că va fi dificil de făcut diferenţa între constrângerea care a avut ca urmare consimţământul victimei şi constrângerea care a anulat orice consimţământ.

Al doilea articol ales aparţine prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş conferenţiar universitar doctor Ioan Lascu şi este intitulat ”Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea ministerială”.

Deputaţii şi senatorii se bucură de independenţă faţă de celelalte structuri statale, exercitând pe durata mandatului prerogativele autorităţii publice, ceea ce justifică măsurile de protecţie stabilite de Constituant, precum şi prin cele două regulamente ale Camerelor în favoarea acestora. Rolul măsurilor de protecţie este de a garanta deputaţilor şi senatorilor o deplină libertate de acţiune în exercitarea mandatului cu care au fost învestiţi de alegători şi în acelaşi timp de a-i feri de agresiunile, ameninţările sau intimidările venite din partea puterii executive, şi chiar din partea alegătorilor sau partidelor politice ce i-au propus candidaţi. Tradiţional sunt utilizate trei categorii de protecţii ale mandatului deputaţilor şi senatorilor: incompatibilităţile, imunităţile parlamentare şi indemnizaţia.