Rolul Parlamentului European în Evoluția Comunităților Europene

La 9 mai 1950, Ministrul Afacerilor Externe francez Robert Schuman a prezentat Planul Monnet conform căruia "producţia franco-germană a oţelului şi cărbunelui trebuie sa fie plasată sub o comună Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise pentru alte ţări din Europa".

Această declaraţie poate fi clasificată, pe drept, ca fiind un act de naştere a ceea ce urma în timp să devină Uniunea Europeană, un organism pluristatal ce reprezintă interesele a 27 de ţări europene şi a milioane de cetăteni europeni..

Conform „Declaraţiei lui Schuman”, misiunea specială a Înaltei Autorităţi era de “a asigura în cât mai scurt timp: modernizarea producţiei şi creşterea calităţii acesteia, furnizarea cărbunelui şi oţelului în aceleaşi condiţii pe piaţa franceză şi pe cea germană, cât şi pe pieţele celorlalte ţări aderente, dezvoltarea exportului comun spre alte ţări, egalizarea progresului în ceea ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a forţei de muncă din aceste industrii”.

La acel eveniment, Germania, Italia, Belgia, Ţările de Jos şi Luxembourg au fost cu toate de acord asupra principiului şi apoi au început negocierile. În schimb, Marea Britanie, fiind ostilă faţă de renunţarea la unele prerogative ale suveranităţii, neîncrezătoare faţă de această nouă organizare a refuzat participarea la negocieri.

Este semnificativ că "Declaraţia lui Schuman" nu face nici o referinţă la o Adunare.

Alte instituţii, pe lângă Consiliul de Miniştri, au fost incluse în urma negocierilor: de exemplu, Înalta Autoritate urma sa fie însoţită de o comisie consultativă compusă din reprezentanţi ai industriilor de cărbune şi oţel. Încă precauţi pentru propusa independenţă a Înaltei Autorităţi, negociatorii au insistat pentru un mecanism de apel contra deciziilor ei şi în acest fel au creat Curtea de Justiţie, având ulterior sarcina asigurării respectării legii în interpretarea şi aplicarea Tratatului şi regulilor elaborate în temeiul acestuia.

Atunci când discuţiile au sensibilizat Adunarea Comună, grija principală era numărul reprezentanţilor pentru fiecare stat membru, şi nu însăşi competenţele Adunării.

La început, s-a propus ca fiecare din statele membre mari ar trebui să aibă optsprezece locuri şi ca statele Benelux să împartă între ele alte optsprezece locuri. Până la urmă, Belgia şi Ţările de Jos aveau fiecare zece şi Luxembourg a obţinut patru locuri.

La acea perioadă se considera că membrii Adunării Comune ar fi grupaţi conform naţionalităţii lor asemeni celora din Consiliul Europei.

Statele membre au fost lăsate să decidă singure cum să numească reprezentanţii lor. Până la urmă, toţi au decis să numească reprezentanţii lor din mediul parlamentelor lor naţionale, chiar daca art. 21 al Tratatului prevede expres posibilitatea alegerilor directe. Includerea acestei prevederi, chiar dacă a fost descrisă de unii ca o formă de măsură neconsecventă, a fost un pas semnificativ din punct de vedere conceptual.

Adunarea Comună s-a reunit pentru prima oară la Strasbourg la 10-13 septembrie 1952. Ea a creat imediat un comitet organizaţional pentru a elabora modalităţile de operare şi interacţiune cu Înalta Autoritate. Conform recomandărilor acestui comitet, a doua reuniune de la Strasbourg de la 10-13 ianuarie 1953, a creat şase comitete specializate, care trebuiau să urmărească activităţile Înaltei Autorităţi.

Adunarea Comună a fost prima Adunare internaţională în Europa cu competenţe garantate prin norme juridice. În retrospectivă, Adunarea Comună pare o afacere inofensivă. Ea nu avea competenţe legislative. Ea putea cenzura Înalta Autoritate doar prin intermediul raportului anual al Autorităţii şi numai dacă o asemenea moţiune ar fi adoptată prin votul a două treimi al celor care participă la vot, reprezentând o majoritate absolută a părţilor componente.