Rolul Politicii Europene de Vecinătate și Perspectiva Extinderii Uniunii Europene

Un penultim val de extindere a Uniunii Europene, care a fost numit şi „the bing bang enlargement” a modificat esenţial contextul geopolitic în Europa si a creat condiţiile pentru afirmarea vocaţiei externe a Uniunii.

Deoarece a fost inclus în proiectele fondatoare, a fost marginalizat prin adoptarea metodei neofuncţionaliste de integrare, dimesiunea externă externă a procesului de integrare s-a conturat cu dificultate şi a rămas în domeniul cooperării interguvernamentale .

Uniunea se află astăzi suficient de organizată şi poate deveni puternică prin întărirea dimensiunii sale politice, pentru a contribui activ la pacea şi prospeţimea globală.

Prin urmare, fiind interesată de creşterea rolului său pe plan extern, Uniunea Europeană a iniţiat in deceniul trecut un proces din ce în ce mai coerent de cooperare regională şi de deschidere în proximitatea sa geografică, definită prin trei arii de interes: Europa de Est, Europa Centrală, Balcanii de Vest şi Mediterana.

Elementele comune diverselor abordări regionale au fost: stabilitatea, promovarea valorilor comune, pacea, dezvoltarea şi integrarea comercială.

Cea mai de succes componenţă a politicii externe a fost indiscutabil procesul de extindere. Dar, extinderea Uniunii nu poate continua la nesfarşit, cel puţin, nu raportat la opţiunea pentru menţinerea actualelor structuri de integrare şi perspectiva unificării politice. În consecinţă, pentru a-şi stabiliza structurile şi eficientiza parghiile de acţiune, Uniunea a dezvoltat o nouă abordare în relatiile externe cu ţările vecine la limita între cooperare şi integrare.

Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2007, a afirmat că „actuala extindere creează condiţiile pentru o Uniune cu perspective puternice de creştere durabilă şi de asumare a unui rol important în consolidarea stabilităţii, păcii şi democraţiei în Europa şi în lume”, precizează că Uniunea Europeană este interesată să întărească relaţiile de cooperare regională şi trasfrontalieră cu ţările vecine, „în scopul dezvoltării depline a potenţialului regiunilor” (...) şi pentru „ a evita riscul unor noi linii de divizare în Europa” . Intenţia Uniunii a fost întărită astfel de Consiliul European, prezentată de Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe din noiembrie 2007, de a dezvolta noi relaţii cu ţările vecine din est, în funcţie de nivelul dezvoltării lor economice şi politice, în perspectiva conturării unei „Europe extinse”.

Uniunea se angajează, ca prin noua politică, condiţionat de îndeplinirea anumitor criterii, să susţină efortul partenerilor vecini pentru „reducerea sărăciei şi crearea unui spaţiu de prosperitate şi valori comune, bazat pe integrare economică ridicată, relaţii politice şi culturale mai intense, o cooperare transfrontalieră întărită şi prevenirea în comun a conflictelor” . Pentru cele mai avansate ţări, Uniunea „promite” chiar perspectiva participării la piaţa internă, precum şi posibilitatea de aderare progresivă la anumite programe comunitare în domeniile cultural, educativ, mediu, tehnic, ştiinţific . „Generozitatea” europeană se explică prin faptul că, în lipsa motivaţiei aderării (ca în cazul strategiei de extindere), oferta trebuia să fie suficient de atractivă, pe de o parte, pentru a limita presiunile de aderare la UE a ţărilor vecine şi, pe de altă parte, pentru a le determina să adopte măsurile necesare pentru a dezvolta un spaţiu de securitate şi stabilitate pe continentul european.

Într-o astfel de abordare a relaţiilor de vecinătate, PEV poate fi considerat un compromis între dorinţa noilor ţări vecine de a deveni membre ale Uniunii şi limitele UE de a accepta noi extinderi. Aplicarea ei va duce la conturarea unei regiuni mediteraneene şi pan-europene, organizată după modelul cercurilor concentrice: un nucleu dur format din Uniunea Europeană (aflată în stadiu ridicat de integrare), acţionând ca pol de difuzare a unor procese transformative în vecinătatea sa estică şi sudică pentru a dezvolta un spaţiu larg de stabilitate, prosperitate şi securitate; un număr de ţări terţe, cele mai avansate, participând la piaţa internă; şi, ultimul grup, participând doar la zona de liber schimb. Jacques Delors este cel care a lansat ideea în cadrul propunerii pentru crearea unei federaţii de state naţiuni, a fost privită în anii ’90 ca soluţie la dilema aprofundare – extindere în strategia de integrare a UE, iar mai târziu ca soluţie la eşecul Tratatului Constituţional.

Concluzii

Metoda cercurilor concentrice corespunzătoare gradelor diferite de integrare ar permite diminuarea contradicţiei extindere - aprofundare şi poate fi luată în considerare în organizarea relaţiilor de vecinătate. Ea introduce însă o discriminare prin excluderea participării statelor aparţinând cercului exterior, la politici şi acţiuni permise statelor din cercul de mijloc. O soluţie de compromis ar putea fi cea a "nucleului dur cu geometrie variabilă", respectiv participarea tuturor statelor la un număr de politici şi acţiuni comune corespunzătoare celui mai ridicat nivel de integrare şi diferenţierea, acolo unde nu se poate găsi un numitor comun. Domeniile principale de aplicare a geometriei variabile ar putea fi: educaţia, piaţa internă, cercetarea - dezvoltarea, politicile industriale, politica socială, politica de mediu, justiţia şi afacerile interne şi relaţiile externe.

1.1 . Strategia şi metodologia Politicii Europene de Vecinătate

Politica Europeană de Vecinatate a fost concepută ca un cadru de referinţă pentru relaţiile între Uniunea Europeană şi ţările membre, pe de o parte, şi ţările din vecinătatea estică şi sudică, pe de altă parte. Ea nu creează noi structuri şi noi obligaţii, ci doar urmăreşte să ofere un plus de motivaţie, concentrare pe obiective prioritare şi valoare adăugată pentru relaţiile de cooperare regională derulate în cadrul Acordurilor de Asociere sau a Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare .