Rolul poliției de investigare a fraudelor în prevenirea și combaterea faptelor antisociale

Evaziunea fiscală este una dintre cele mai întâlnite infracţiuni de tip economic, prezentă în variate forme, atât pe plan local cât şi pe plan internaţional. Gravitatea acestei practici reiese şi din implicarea tot mai activă a Serviciului Român de Informaţii în acţiuni care urmăresc destructurarea unor organizaţii care practică evaziunea fiscală. ”Conform unor estimări ale Asociaţiei Române a Băncilor, aproape 80% dintre cazurile unde există indicii serioase privind spălarea de bani au în spate activităţi de evaziune fiscală, domeniile principale fiind comerţul, sectorul imobiliar şi inclusiv serviciile financiare şi bancare.

O teorie a psihologiei spune că indivizii au tendinţa de a nu plăti decât ceea ce nu pot să nu plătească. Omul are mereu tendinţa de a pune interesul particular înaintea interesului general. Astfel, spiritul de evaziune naşte şi din simplul joc al interesului oricare ar fi cota impozitului pus în sarcină şi este o formă a egoismului, omul fiind înclinat să considere impozitul mai mult ca un prejudiciu decât ca o legitimă contribuţie la cheltuielile publice. Acest spirit antifiscal manifestat în special de către diferite categorii de contribuabili de la oraşe, îşi are originea în România, de la primele încercări de adoptare în ţara noastră a concepţiilor moderne ale universităţii şi uniformităţii impunerii.”

Limitarea acestui fenomen, ar trebui să fie una dintre soluţiile de redresare a echilibrului financiar public pentru România. Contextul economic actual, generat de criza economico-financiară, agravează acestă infracţiune economică, care la rândul ei, adânceşte această criză.

Consider acest fenomen foarte relevant pentru securitatea naţională, având în vedere realitatea incontestabilă a evoluţiei acestuia şi a problemelor fundamentale ce le produce în plan macroeconomic. Dovadă stă faptul că “deşi avem unele dintre cele mai ridicate cote de impozitare din UE atât pentru TVA, cât şi pentru contribuţiile sociale obligatorii (două componente care deţin, în medie, mai mult de 2/3 fiscalitatea actuală în statele membre UE), ţara noastră este ultima din UE în ceea ce priveşte veniturile publice colectate, ca pondere în PIB.”

Evaziunea fiscală. Definiţii. Tipuri de evaziuni fiscale. Implicaţii.

Evaziunea fiscală se poate defini ca fiind totalitatea procedeelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi se sustrag în total sau în parte obligaţiilor stabilite prin legile fiscale. Conform legii 241/2005 evaziunea fiscală este prezentată ca fiind "sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor si a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurarilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoane fizice şi persoane juridice române sau straine denumite contribuabili, a unei părţi din veniturile realizate". Prin sustragerea de la plata obligaţiilor statului se încalcă nu doar un act normativ obişnuit, ci însăsi Constituţia României, care prevede că “cetăţenii au obligaţia de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.

Evaziunea fiscală legală este denumită şi “tolerată” şi reprezintă o formă elevată a evaziunii fiscale în sensul ca se utilizează 'portiţele' din reglementările legale în domeniul fiscal. Contribuabilul ocoleşte legea folosind combinaţii neprevăzute ale legilor şi deci “tolerată” prin scăpare din vedere. Ea se întâlneşte mai ales în perioade când apar noi forme de întreprinderi sau noi categorii de impozite. Procedând astfel, contribuabilii rămân în limita strict a drepturilor lor şi statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie bine studiată, clară, precisă, ştiinţifică. Singurul vinovat de producerea evaziunii prin astfel de mijloace este doar legiuitorul. În practică faptele de evaziune bazate pe interpretarea favorabilă a legii, deci cazurile de evaziune fiscală “legală” sunt foarte diversificate în funcţie de inventivitatea contribuabilului şi largheţea legii, dar cele mai frecvent folosite sunt următoarele:

- Folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice, indiferent dacă acestea au avut sau nu loc.

- Scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate.

- Interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăd importante facilităţi penru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale, culturale, ştiinţifice şi sportive.

- “Constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere economic, micşorând astfel venitul impozabil.”

- Cheltuieli cu diurna şi deplasarea personalului.

- Cheltuieli prin închirierea unor mijloace de transport folosite în scop personal.

- “Investirea unei părţi a profitului realizat în achiziţii de bunuri pentru care statul acordă facilităţi, deşi utilitatea acestora nu este aceeaşi cu cea gândită de legiuitor, în scopul creşterii economice şi dotării cu tehnologie modernă (exemplu: autoturismele).

- Întocmirea unor acte de plată a unor sume de bani din venituri pentru achiziţionarea unor utilaje, maşini, materii prime sau alte bunuri, neprimite în realitate, pentru ca după expirarea perioadei de impunere să-i fie returnate sumele plătite fictiv, cu consecinţa diminuării impozitului.”